Maraton Piatra Craiului 3 octombrie 2010 – Inceputurile

              primii 42 de km montani,
              2100 diferenta pozitiva de nivel
              timp: 6:26/loc-nu stiu ca nu exista clasamentul:)
             Editia din 2010 are o semnificatie aparte pentru mine, din mai multe puncte de vedere. A fost primul maraton montan la care am participat, a fost momentul in care am ales sa intru in aceasta lume noua si totodata a marcat momentul inceperii unei prietenii frumoase, intre mine si Dragonu’, una care dainuie pana in prezent.( asta a sunat exact ca in basme).
             Totul pare putin ciudat, cand stau si ma gandesc dupa atata timp si incerc sa-mi astern gandurile in pagina. Tin minte ca inca din 2009 aveam ceva informatii despre acest tip de provocare, dar din cauza unui accident nefericit, nu am putut lua startul la acea editie. Ce este insa foarte twisted, ca sa zic asa, este ca am auzit de la Ionela de acest concurs, urmand ca un an mai tarziu, sa-i arat eu calea spre aceasta lume aparte.  Asa ca eu ii sunt recunoscator ei si ea mie, how cool is that?:).
            Ceea ce conteaza insa cel mai mult, este ca amandoi ne regasim in aceasta lume si ca intentionam sa urmam aceasta cale, mult timp de acum incolo si sa ne fie un mod de viata.
             Pe vremea aceea, intrasem pentru a 2 a oara intr-o scoala de munte, pe nume Pathos, in ideea de a-mi face prieteni noi, pentru satisfacerea setei de a bate poteci de munte. Daca am de ce sa-i fiu recunoscator lu’ Moldo, initiatorul acestei scoli, este acela ca prin intermediul lui, am reusit sa cunosc oameni deosebiti, care impartasesc aceleasi pasiuni ca si ale mele, ba mai mult de atat, oameni care-mi sunt prieteni, pe care ma pot baza oricand, dar cel mai important, oameni pe care ii pot avea langa mine in provocarile si nebuniile in care ma implic. Nu am sa-i enumar pe toti, se stiu ei care sunt, insa rand pe rand, cate unul va iesi la iveala:).
             Nedorind sa ma bag singur in aceasta cursa nebuna, despre care nu stiam mare lucru, ci doar ca are 42 de km cu 2100 diferenta de metri de nivel si ca e cel mai greu concurs din tara ( asta aveam sa aflu ulterior), am zis hai sa intreb Dragonul, daca nu vrea cumva sa mi se alature. Pe vremea aceea nu prea ne cunosteam noi, vorbisem destul de putin, iar in cantonamentul scolii, eram rivali.( nu ne bateam pe vreo fata :P, ci eram capitani ai echipelor noastre). Raspunsul lui a venit la fel de sec, ca si intrebarea mea: Da!
             Am bulbucat ochii, si mi-am zis:”asta ori nu a inteles despre ce e vorba, ori e la fel de tampit ca si mine”. Am preferat a doua varianta, si am zis ca this is it. Din ziua aceea, nu o mai retin exact din pacate, insa mai putin conteaza, am ramas foarte buni prieteni, impartasim aceleasi pasiuni si ne bagam  in orice, sprijinindu-ne unul pe celalalt, practic e ca fratele meu, pe care mi-as fi dorit sa-l am.
            Singurele mele antrenamente in vederea abordarii acestui tip de concurs, erau turele montane (punct de la care am plecat spre alergarea montana, ajungeam sa merg mult mai rapid decat multi montaniarzi) si ceva ture de alergare prin parc, ultima dintre ele culminand cu o alergare de 33 de km, care a scos efectiv untul din mine. De cealalta parte, Dragonu era zen, asa cul il stim cu toti si cum ii sta lui bine, singurl sau antrenament era fotbalul. Trebuie sa recunosc ca eram putin sceptic in privinta lui, mai ales ca refuza sa se antreneze si era pur si simplu increzator ca va face fata. Asta era de fapt si obiectivul nostru, sa terminam! Nu conta timpul sau locul obtinut, ci doar sa terminam in siguranta.
            Ne inscriem din timp, zilele trec rapid si se apropie ziua cea mare. Prima saptamana din octombrie a fiecarui an, avea sa coincida cu cel mai mare spectacol al alergarii montane din Romania, Maraton Piatra Craiului, un concurs ce a luat nastere in 2006, din dragostea si pasiunea unui om cu totul special, Lucian Clinciu.
             In cel de-al 5-lea an de viata, aveam sa iau si eu parte la el si sa invat ce inseamna trail running, ce e atmosfera unui concurs, ce inseamna sa te bati cu propriile ganduri, sa treci peste celebrul “zid”, sa simti cum corpul iti cedeaza , insa mintea iti spune sa mergi mai departe, sa experimentezi tot felul de sentimente, pe care nu le-ai mai simtit pana atunci, sa ai trairi intense si sa faci parte din sanul unei mari familii, cea a iubitorilor de munte, a alergatorilor montani.
             Vineri ne indreptam timizi spre Zarnesti, locul de unde aveam sa pornim spre cea mai frumoasa aventura de pana atunci. Intram in incinta Casei Casatorilor, locul de unde ne ridicam kit-ul, unde va avea loc sedinta si unde mancam un bulz pe cinste. 
              Ascultam cu mare atentie ceea ce Luci ne spunea, unii il auzeau deja pentru a 5-a ora, noi insa eram invatacei, ne simteam ca niste intrusi intr-o cu totul alta lume. Dar ne simteam asa degeaba, pentru ca acolo, oamenii sunt foarte primitori si rabdatori, mereu cu zambetul pe buze si dornici de a impartasi din experienta lor, asa ca incet incet, incep sa ma simt mai bine, as vrea sa pot spune ca acasa, dar nu pot…..
             Noaptea dinaintea concursului e agitata, ma incearca tot felul de emotii, oare o sa reusesc? sunt capabil de asa ceva? Uite ce antrenati par oamenii astia, ce echipament au, ce caut eu aici? Dar chiar se alearga pe munte? Raspunsul la aceste intrebari aveam sa le aflu in cateva ore, doar 2 apucasem sa dorm cum trebuie, insa ma trezesc electrizat.
              Intru rapid in echipament, imi pun o pereche de adidasi nike de asfalt, doar pe aia ii aveam, o bluza, imi pun numarul si cobor cu Dragonu sa luam micul dejun, o omleta ciumpalaca, ce avea sa ne iasa pe ochi;deh, cand nu stii in ce te bagi, faci diverse greseli, nu le aveam noi cu alimentatia si alte chestii.
              Ne bagam usor in pluton printre marea de oameni, nedorind sa-i deranjam, ne simtim ca niste pitici de gradina, insa ne lasam cuprinsi de euforia momentului si de emotiile ce freamata din toti rarunchii. Puteai simti emotiile fiecaruia, privirea din ochii lor spuneau multe povesti, pe care atunci nu le-am putut descifra, insa acum mi se astern foarte limpede si clare. Se face hora, pe celebra melodie de la Phoenix, cei mai buni din editia precedenta sunt invitati in fata, ma uit si nu-mi vine sa cred, oameni echipati se prin in acest dans nebun, emotiile ma cuprind rapid si tot ce vreau e sa plec o data, simt ca nu mai pot sta pe loc.
              Aud numaratoarea inversa, 10,9, 8, 7…3,2, 1 si se pleaca. Oamnii aplauda si ne incurajeaza, se fac poze, se tipa, noi plecam in aventura noastra. O mare de oameni, pleca in alergare spre unul dintre cei mai frumosi munti din tara, Piatra Craiului. Ei sunt atat de buni, in cat ne primesc pe fiecare si ne arata tot ce are mai bun, dar in acelasi timp, isi arata si coltii, nu din rautate, doar pentru a ne face atenti, pentru a ne avertiza, ca noi nu-l cucerim, el ne lasa sa ajungem acolo.
             In jur de 400 de oameni parasesc asflatul si urmaresc masina de politie, ce ne escorteaza pana la cabana Gura Raului, locul de unde incepe un drum forestier ce incepe sa urce incet. E locul in care Dragonu’ isi da polarul jos, si-mi spune sa ma duc mai departe, ca ma prinde el din urma. Vreau sa-l astept, insa el insista sa ma duc, si-l ascul. Ma simt bine si nu prea, se alearga tare, insa peisajul ce mi se asterne in fata ochilor ma face sa uit de tot si sa ma pierd in aceasta lume.
             Incepe urcarea spre satul magura, aici se merge, cei buni s-au departat deja, iar noi ne chinuim pe o poteca single trail. Insa frumusetea nu conteneste sa ni se arate, un satuc atat de mic si simplu, cu oameni simpli, inconjurati de un cadru tomnatic de vis. Mai merg mai alerg, Sisele ma depasesc nu stiam eu de ele atunci, doar din ce am auzit inainte de concurs. Ajung la Table si constat ca ma simt bine, de Dragonu nu stiu nimic, insa am incredere ca va fi bine. Ma hidratez, mananc ceva, minutele trec, am stat cam mult, e timpul sa plec. 
           Urmeaza o urcare grea, temperatura e mica, poleiul isi arata coltii si imi face urcarea foarte grea. Ajung in creasta, dintii imi clantane in gura de frig, cobor pe niste franghii, salvamontii au tinut sa asigure acea parte a traseului. 
Cobor prin saua funduri, terenul e foarte tehnic, orice pas gresit te poate lasa fara glezne, sau mai nasol. Ma bucur de cursa si nu ma gandesc la distanta parcursa sau cati km mai am. Ajung Marele Grohotis, cobor spre Spirlea, acolo sunt anuntat ca urmeaza Plaiul Foii si ca acolo mai e un punct de revitalizare. Cobor pe o panta abrupta in alergare, sunt atent sa nu ma impiedic si sa cad, ma depasesc concurenti, sunt frustrat putin, dar pana la urma, de ce sa fiu? Doar am venit sa-l termin, ei sunt antrenati, strang din dinti si ajung in checkpoint, la km 26. Bag in mine tot ce gasesc, cascaval, struguri, apa, izotonic, nu tin cont de nimic. Dupa aproape 20 de minute ma urnesc de acolo. Avea sa urmeze Diana, ni s-a vorbit la sedinta tehnica, e cea mai grea urcare, 800 de m diferenta pozitiva.
               Am vazut oameni accidentati ce continuau sa alerge, lucru ce m-a impulsionat si m-a determinat sa nu renunt, pot termina. Urcarea incepe usor si continua brusc, rasuflarea mi se taie, picioarele se ingreuneaza, dar sunt determinat, si trag de mine. Probabil vazandu-mi ambitia, Dianei I s-a facut mila de mine, si s-a domolit. Pulsul imi revine la normal, ajung si la coltului chiliilor. Zabovesc ceva timp si aici, mananc, beau, si plec in ultima parte a cursei. A fost de vis pana aici, am trecut prin multe stari, multe ganduri m-au incercat si mi-au ocupat mintea, insa ajunsesem in punctul in care am zis:” de aici nu are ce sa se mai intample, sigur termin”. Atat mi-a trebuit, parca ma drogasem, adrenalina curgea prin vene ca apa calda prin teava, pe parcurs o intalnesc si pe Micu, o imbratisez rapid, trag un strigat ca in filmul 300, si ii dau tare. Depasesc multi pe ultimii km, si ma simt  foarte bine, intru si pe asfalt, aud talangile, oamenii imi zambesc, ma incurajeaza, ma privesc cu admiratie, eu termin, dar Dragonu’?, unde o fi oare?. Trec prin poarta in 6:26, ca un adevarat erou, simteam ca am realizat ceva extraordinar, dupa cum ma privea lumea.
                Ma trezesc dintr-un vis, emotiile scad, insa e de ajuns sa ma gandesc la momente din cursa si cresc precum preturile la alimente in Romania.
                Timpul trece, Dragonu vine si el in 6:53, ne imbratisam, ne felicitam, schimbam impresii si ne spunem ca nu mai venim, e de ajuns. Asta pana a 2-a zi:)), asa se intampla mereu, jur ca nu mai fac, pana data viitoare.
                Seara avem parte de un spectacol oferit de copiii din Zarnesti si de o festivitate de premiere, unica in Romania, in ceea ce priveste concursurile de trail. Fiecare dintre noi avem parte de cateva secunde in care suntem aplaudati, ni se inmaneaza o medalie si o diploma si ne simtim ca facem parte dintre cei mai buni. E un sentiment pe care-l iubesc la nebunie, e un drog de care m-am molipsit si de atunci nu ma pot lasa de ele, dar nici nu vreau.
               A fost o experienta unica, una ce mi-a deschis ochii spre ceva ce nu stiam ca exista la noi, avea sa urmeze un an 2011 plin de maratoane, chiar si un ultra, aveam sa cunosc multi oameni deosebiti si sa “fur” din experientele lor, dar cel mai important, prietenia dintre mine si Dragonu, avea sa se consolideze si mai mult, fiind practic nedespartiti, incluzandu-ne fiecare in planurile celuilalt si privind optimisti spre un viitor care suna bine.
              Maraton Piatra Craiului creste, si noi odata cu el, voi reveni la acest concurs de fiecare data, cu placere, nu uit de unde am plecat si de oamenii care-mi sunt dragi. Desi e acelasi concurs in fiecare an, e cu totul alta poveste, de asta e frumoasa lumea asta, Mpc-ul a fost rampa noastra de lansare, ne-a dat curaj si forta, ambitie si incredere in ceea ce putem realiza, limitele exista doar in capul nostru, mintea controleaza trupul si orice este posibil atata timp cat exista pasiune si dorinta.
             Mpc, sa dainuiesti pe veci, promitem sa-ti ducem traditia mai departe si sa imbatranim odata cu tine! 2010 s-a terminat frumos, am castigat 2 lucruri:un prieten adevarat si o alta viziune de viata…
             
Advertisements