Hercules Marathon 28 mai 2011

45 de km, 2300 diferenta de nivel pozitiva
Locul 78/180
Timp:6:49
               Si uite asa ne continuam periplul in lumea alergarilor montane, cu un nou concurs, la doar 2 saptamani dupa terminarea Ecomarathon-ului. Avea sa fie bine sau nu, nu prea curand pentru noi?suntem capabili sa-l ducem la bun sfarsit sau nu? ramane de vazut. Cursa se intindea pe 45 de km, cu 2300 diferenta de nivel si un teren destul de capricios, datorita mocirlei care avea sa ne ingroape cu totul.
               Plecam de vineri, asa cum ne este traditia deja:), pe ruta Bucuresti-Pitesti-Craiova-Drobeta- Baile Herculane. Avem parte de 2 prezente feminine, Liliacul si Cupidon plus o foca:) si plecam bucurosi spre locul faptei. Undeva pe langa Drobeta ne intalnim cu Fako si Tale, si plecam impreuna spre Valea Cernei.
               Ajungem destul de tarziu, ne luam kit-urile de concurs, mancam ceva paste si mergem spre gara pentru a ne culege invitatul surpriza:).
               Paula s-a lasat convinsa in cele din urma sa participe la o cursa montana, fiind fermecata de povestirele mele de pe la concursuri, cele 2 pe care le aveam:)) si hotaraste sa guste si ea din aceasta nebunie.
              Ajunge cu trenul, undeva la miezul noptii, ne luam ceva de ale gurii pentru dimineata si ne indreptam iarasi spre corturi.
              O pasez la Tale si Foca in cort si ne bagam la somn. Asta era intentia, ca ei ciripeau de zor si nu prea aveau somn. Ii pizduiesc putin:) si in cele din urma adormim. Dimineata ne trezim, ne echipam, rontai cate ceva si intru parca in priza. Emotionat peste masura, dau ture de colo colo, spre deliciul prietenilor nostri, care se uitau la mine si se intrebau daca nu cumva m-am drogat. Pur si simplu nu ma puteam potoli si nu aveam stare deloc. Ii explic Paulei cate ceva despre alimentatie, ii dau ceva sfaturi, ii arat un gel si un activator si-i spun cum sa le ia;putin nedumerita, le accepta si incepe sa o cuprinda si pe ea emotiile.( nu alea care te fac sa te duci la baie:P).
               Avem de mers cam un km pana la locul startului, care avea sa se dea la ora 9. Ne bagam undeva in primele linii, ne incurajam si plecam intr-o alta aventura, din multe altele ce vor urma sa vie. 
Primii km sunt comuni, atat pentru semi cat si pentru marathon, o portiune de asfalt in urcare. Se pleaca destul de tare, pentru moment suntem undeva in primele linii alaturi de cei buni, mare greseala pentru ca nu peste mult timp aveam sa ma tai ca maioneza:).
             Se face imediat stanga pe un podet de lemn si incepe o urcare brusca prin padure. Soarele e ucigator si imi da in moalele capului, este de mentionat aversiunea mea fata de caldura, prefer sa dardai ca un caine, decat sa nu gasesc metode pentru a ma racori.
            Pe prima urcare ma depseste Hiroko, Dragonu ramane undeva in spate, incerc sa tin cat se poate ritmul si cat imi sta in putinta.Urmeaza o coborare uratica spre satul Bogaltin, Acolo ma alimentez in checkpoint si plec spre prima urcare, de vreo 700 de m.
           Dupa aproximativ 18 km, mi se taie elanul de tot, daca pana atunci m-am simtit foarte bine si credeam ca pot tine ritmul la nesfarsit, aici deja ma incercau gandurile de abandon. M-am pus de vreo 2 ori jos, m-au incurajat concurenti din spate, dar degeaba. Eram setat spre a renunta, stomacul meu facea figuri si ma intepa rau, parca reprosandu-mi ca-l supun la un efort mult prea mare. In cele din urma, il bag in pizda masii, ii spun sa-si taca gura si incep urcarea, Acolo ma ajung si surorile David, care aveau un ritm constant, neah… experienta isi spunea cuvantul, eu inca ma consideram novice.
            Termin urcarea mai mult taras decat pe propriile picioare, ajung in checkpoint iarasi, unde stau destul de mult timp. Bag portocale in mine, de parca sunt storcator de fructe:)), bag si apa si ce-mi mai cade la indemna si incep sa ma molesesc de tot, parca nu-mi mai vine sa plec deloc.
           Incurajat de voluntarii din post, sau speriati ca-i las fara resurse:)), plec si eu in cele din urma, caldura se mai domoleste nitel si incep si eu sa-mi revin. Urmeaza o coborare plina de noroi, in care injur ca un birjar. Dar iata ca se intampla si inevitabilul, vine o ploaie cu tunete si fulgere, numai buna….:), pt ca majoritatea se adaposteau si eu depaseam in voie.
         Nu m-a speriat deloc urgia care se pornise, asa ca pornesc sinuos spre creasta, contrar recomandarilor de a nu ma expune acolo, atata timp cat sunt descarcari electrice. Am mers pe mana karmei mele bune, ajung si in Varf si pornesc iarasi la goana.
           Ud pana la piele, si cu multa energie, incep parca o alta cursa, v-am zis eu ca e de vina caldura:P, alerg mai mult singur pana intr-o portiune in care intalnesc un salvamont care participa si el la concurs. Alergam pe poteci pline de noroi, destul de periculoase, nu mai tin cont de nimic si prefer sa calc prin rauletele care se formau, datorita ploii care se scurgea de la deal. Era o senzatie destul de placuta, ce-mi facea urcarea mult mai placuta. Ma simteam ca la patinoar, pe multe portiuni, si-mi aducea in minte un vers de la Parazitii “ viata e ca fuga pe gheata”, se potrivea perfect cu peisajul de aici.
              In cele din urma ajung si la biserica Dobraia, aici sunt anuntat ca nu mai e asa de mult pana la finish si sunt indemnat sa trag tare.
           Exact ca picatura chinezeasca, m-au lucrat marcajele de pe traseu. Nu aveam nimic impotriva cu marcajul excesiv, doar ca era notat din km  in km si era foarte frustrant, tinand cont ca eram destul de obosit. Daca la inceput, nu vroiam sa vad marcajul de loc, pe ultimii 3 km, ma uitam dupa el dupa un lucru foarte rar si pretios. Iata cum se schimba situatia; mocirla era omniprezenta, dar nu mai conta, pe ultimii 2 km , ma intampina si Pes, pe care-l smotocesc nitel, urmeaza apoi Adi ( pe care nu-l smotocesc:P) ci doar il salut si care ma incureajeaza si ma asigura ca mai e putin.
          Aratand ca un porc, plin de noroi si udat pana la piele, asteptam finish-ul ca pe o izbavire, nu ca as fi eu marele credincios, da-o in crucea masii de treaba, dar imi place cum suna:)). Urmeza si ultimul km, adik 45….. bun… unde spanac e finish-ul, nu se auzea nimic, nici un miorlait de mata, nici o melodie pe fundal, un tipat nimic. In gandul meu zic,” astia ne-au dat teapa”, descurajat alerg mai repede, incep sa aud cate ceva, ca prin minune, ori mi s-au desfundat mie urechile:)), si trag si mai tare.
           Trec repede podetul din fata mea, urc un deal in viteza, sar ca o caprioara si trec prin poarta in aproape 7 ore, ma las cuprins de imbratisarea fetelor si ma bucur ca am terminat cu bine. 
A fost o cursa chinuitoare din multe pucte de vedere, insa in care am invatat multe si am acumulat experienta. Intampin si Dragonul, care dadea ceva semne de oboseala si dureri in glezne.
          Paula vine si ea, insotita de Tale, care pornise in intampinarea ei, dupa aproape 8 ore si ceva, o iau in brate, o felicit si o intreb mai in gluma mai in serios” eee, cum esti?mai vrei” la care, cu o voce tremuranda si printre lacrimi mi-a zis “ da, mai vreau”. 
            De atunci, Paula venea singura la concursuri, fara sa-i mai zic eu, ba chiar ma anunta ea, sa fie sigura ca sunt si eu prezent. A fost momentul in care a decis ca aceasta lume I se potriveste si avea sa devina din ce in ce mai buna, de la o cursa la alta. Asa cum pentru mine, Mpc-ul a fost prima experienta, asa avea sa fie pentru ea prima dragoste.
          Seara mai balaurim pe acolo, mergem la o cloaca in aer liber, sa ne dregem picioarele, apoi somn. A doua zi ne trezim cam tepeni, mergeam ca niste “imitatii” de pinguini, insa ajunseram sa iubim senzatia asta. Ne mai plimbam putin prin zona si ne indreptam spre casa, drumul e lung si obositor, insa experienta traita, a facut toti banii.
Advertisements