Marathon 7500

                       Manat de entuziasmul celor care au ales sa-si imparta impresiile si emotiile din timpul singurului ultramarathon de la noi din tara, am decis ca ar fi intelept sa fac si eu acelasi lucru. Marturisesc ca am citit relatarile catorva amici, Dragonul, Alin Tanase, Pif & Hrcule, Hoinarii, Silviu Balan si trebuie sa recunosc ca m-au impulsionat, fiecare din ele avand acel ceva care te face sa tresari.
                        Iata-ne ca ne inhamam la cel mai dur concurs, asta dupa o experinta firava de 4 maratoane, un ultramarathon, ce insumeaza 93 de km, 7560 m, altitudine cumulata, parcurgand astfel aprope toate traseele marcate din muntii Bucegi.
                       Mi se face pielea de gaina numai cand ma gandesc si singurul lucru care mi-l doresc, e sa-l termin teafar si in echipa completa, adica eu si Mihai Godeanu, alias Dragonu si Marmota SRL, numar de concurs 236.
                      Ca sa participi la asa ceva, e clar ca treb sa ai ceva “probleme” cu sinapsele, sa ai acel ceva, pe care nu multi dintre noi il au… sa fii facut din alt aluat? asa cum am auzit la multi, mie imi place sa cred ca suntem facuti din aceleasi ingrediente ca fetitele power puff (sugar, spice and everydays nice) and a little of x ray, that equals with adrenaline:)
                      Seara ne luam frumos kit-ul de concurs, salutam cunoscutii, mergem frumos sa ne pregatim rucsacii pentru a 2-a zi, si apoi somn de voie pana la 5, cat se poate.

                      Ne trezim, hranim putin stomacul, ca incepea sa se smiorcaie, emotiile se instaleaza mai ceva ca inaintea unui examen:), suntem pregatiti pentru confruntarea suprema.
                     Apoi ne aliniem la start, cu toti ceilalti nebuni, dupa care urmeaza numaratoarea inversa…10, 9, 8….3, 2, 1 and of we goo!!!!

                      Multi au plecat putin cam tare, tinand cont ca e o cursa de anduranta, si ca trebuie sa ne pastram resursele pentru mai incolo, asa ca am convenit cu Dragonu sa o lasam moale la inceput sa nu ne taiem pe parcurs.

                         Surorile David si Pes ne insotesc, vremea e perfecta, tot ce ne dorim e sa intram in ritmul cursei cum trebuie. Pe prima urcare, prin saua Laptici, Dragonu ma cam alerga si eu nu puteam mai mult, inca nu ma incalzisem destul de bine si ma gandeam ca asta va fi un punct de rascruce al cursei, ca vom ajunge sa ne certam din cauza asta. Nu a fost sa fie asa si pana in Valea Dorului la check point 1, mi-am intrat in ritm. Incercam sa ne tinem cat de cat de Insomnia, echipa care-l avea in componenta pe bunul nostru amic Tzale.
                      Am taiat serpentinele ce duceau spre Manastirea Sf. Ana, pentru a castiga ceva timp si a nu pierde din ochi plutonul din fata, care se pare ca stiau traseul bine. Si iata ca bifam si cp 2 la ora 7:57 si plecam repede de aici spre Piciorul Pietrei Arse, o urcare anevoiasa pana la 2000 de m.

                        Pe urcare il intalnim pe Adi, care ne face poze si ne incurajeaza putin, ii multumesc si pe aceasta cale, si urcam cat de cat cu zambetul pe buze. Am urmat noi o scurtatura, care s-a dovedit insa a fi mai grea decat traseul obisnuit si aici a fost momentul in care Sis-urile ne-au depasit; bv lor si tot respectul! Ne vedem de drum si contnuam sa urcam, ajungem imediat pe platou, unde caldura isi face simtita prezenta. Inca putin si bifam si cp 3, la 9:10, Aici beau cam 1 L de apa, ca ma simteam secat, ca o fantana, si ne tiram repejor spre Cantonul Jepi, dupa care va urma coborarea pe jepii Mari , pana in Busteni. Dragonu incepe sa-si resimta genunchiul, semn, nu de bine si va trebui cumva sa ne controlam, sa nu ne lasam dusi de val si sa riste o accidentare. Asa ca hotaram sa-i dam mai usor pe vale.

                    Ajungem in cp 4, pe la 10:26, binisor tinand cont ca pe Dragon, l-a suparat un genunchi, urmeaza urcarea pe Jepii Mici, asa ca ne hidratam bine aici si hotara sa plecam repede. Plecam impreuna cu Insomnia, tragem binisor pe urcari, Dragonul isi revine, traseul e superb, l-am mai facut de nenumarete ori, asa ca nu intampinam probleme mari pe urcare, alimentam la fiecare raulet, hidratam si-i dam tare. Numa ca se si vede cabana Caraimanului si incepem sa zambim, de aici mai e putin pana la Babele, cp5. La 12:49 il si bifam.

                       O zbughim repede spre cp6, Pestera, urmeaza o coborare pe care Dragonul nu o agreeaza, traseul e putin accidentat cu santuri adanci, ca dupa razboi, insa e scurta coborarea. Aici Foca ne repereaza pe de la distanta.

                           Mancam repede niste paste oferite de Adi, ii multumim din nou, niste portocale, o pereche de carnaciori:) si suntem gata de prima uracare la Omu.

                                Plecam spre Omu, pe urcare avea sa ne ajunga si Mihai Orleanu, ne salutam reciproc, ne cunoastem de la marathonul din Olimp, si mergem impreuna pe urcarea spre Omu. Alin venea cu Zholt agale, putin mirati de prezenta lor, urma sa aflam ca accidentarea care o suferise la marathon Apuseni, a recidivat, si a hotarat mai bine sa renunte. Il salutam respectuos si ne continuam urcarea. Ajunsi la cp 7 la 15:36, hidratam si ii dam pe Valea Cerbului, pana spre Gura Diham. Aici ne-am despartit de Orleanu si i-am inalnit pe cei de la Ecoman Jr; Iulia a avut nevoie de o pereche de sosete, le-am dat fara sa stau prea mult pe ganduri (perechea in plus, a nu se intelege altceva) si am inceput sa taiem serpentinele, alaturi de Cristodava, doua fete simpatice. Juniorii incep sa ia avans, asa ca hotaram sa-i lasam, ne vedem de ritmul nostru.

                             Chatuim cu fetele, un asl pls, chestii de genu 🙂 schimbam impresii, la un moment data hotaram ca ar fi bine sa “stick together” at night. Pe coborare Dragonul era f. prudent, betele i-au fost de mare folos, pe plat ii dadeam ceva mai tare, cu gandul sa recuperam din timpul pierdut. Nu am nimerit scurtatura care dadea in Diham asa ca am luat-o pe poteca lasand Cristodavele in urma, ele neputand trage mai tare.
                            Iesim in drum, acolo parca era satul Diham, rulota langa rulota, mici sfaraind, burti la soare, manele pe sistem, cum ar zice unii. O imagine dezolanta pentru noi, care vrem sa trecem cat mai repede si sa ne stergem imaginile inregistrate pe retina. La 18:00 ajunegem la cp 8, ne intalnim aici cu Roua, spre surprinderea noastra, se pare ca ele au nimerit scuratura, alimentam bine si plecam impreuna spre Poiana Izvoarele. Pe urcari fetele ne cam alergau, Dragonu se simtea din ce in ce mai bine si incepeam sa cad eu, stomacul imi dadea probleme. Trag de mine pana la cabana, alimentam cu apa acolo, bag niste carnaciori, si dupa ce am pierdut ceva timp cu organizarea, ne indreptam spre Prepeleac.
                            Aici totul se rupe pentru mine, stomacul ma ia din ce in ce mai tare, nu puteam baga geluri, cred ca le vomitam, le-am lasat pe cele de la Roua sa se duca, neputand tine ritmul cu ele. Uracarea pana la cp9 a fost crunta, ma opream f.des, nu puteam sa mai respir cum trebuie si simteam cum il tin pe Dragon in loc. Ca o echipa ce suntem, el este intelegator, o luam mai incet, partea nasoala e ca urma urcarea pe Bucsoiu si eu deja ma taiasem. Ajunsi la 20:22 la Prepeleac, iau un calciu si incep sa aud voci de mai jos, nu cred ca era de la calciu 🙂 nu eram chiar atat de rau, 3 echipe veneau din urma, dintre care si Insomnia, pe care ii lasasem mult in urma.
                           Hotaram sa plecam, iarasi ma simteam obosit nu puteam trage mai tare, si urma o diferenta de nivel de 800 de m, nu ma vedeam prea bine, imi veneau ganduri ca nu-l voi termina, pe care i le impartaseam si Dragonului. Atunci vine miscarea inteligenta, Dragonu ma pune in fata, manat si de ambitie si de Insomnia, care ne sufla in ceafa, am inceput sa trag ca un nebun pe urcari, prin jungla Bucsoiului. Cred ca am accesat la rezervele mele de energie, incepeam sa ma simt mai bine si aveam un ritm destul de sustinut, spre surprinderea coechipierului. Incepem sa lasam pe ceilalti in urma, vedem primul stalp din fier cu luminite (nu cred ca era roz:) ), crezand ca acolo e vf, tragem mai tare, mai vedem apoi unul si inca unul si uite asa pacaliti ajungem si pe Bucsoiu. Fiind aproape la aceeasi inaltime cu vf Omu, ne gandim ca de aici nu avem cum sa mai dam inapoi, asta fu cireasa de pe tort, iar noi hulpavi, am mancat-o asa ca acum mergem spre blatul tortului.Urmeaza o coborare de vreo 150 de m cred, urcam spre Omu, ne ajung incet si echipele din urmasi ajungem cam in acelasi timp la cp 10, ora 22:39.

                           Aici se face diferenta, cei care trec de Bucsoiu si nu arata ca niste ciuperci batute de soare si nu se simt ca niste pinguini ametiti, vor termina cu siguranta traseul.Cum noi nu ne simtim a face parte din niciuna din categorii, hidratam iarasi bine, bagam un leu cu ciocolata in noi (lion king size) si mergem spre Ciubotea. La Omu deja echipele fruntase, (Palici si Galiteanu, biathlonistii, Balan si Nusu) ajung pentru a 3-a oara. Urmeaza o portiune de plat fals pe care ii dam repejor, noaptea se instalase bine, am scos frontalele si incepem coborarea spre Bran. Genunchiul Dragonului riposteaza, trebuie sa incetinim ritmul, ne ajung Insomnia, Cristodava si inca o echipa, ne depasesc, noi trebuie sa coboram prudent.
                         Vedem cateva luminite care se afunda parca spre fundul pamantului. Pe drum il intalnim pe Lucian Clinciu, organizator MPC, primul marathon montan din tara, un super om. Schimbam cateva cuvinte, ne ureaza drum bun si noi ii dam in continuare. Drumul pare al naibii de lung, insa aici avea sa ne astepte paste, ceea ce ne mai ia putin din gandurile negre. Puneam problema din ce in ce mai des sa ne retragem pentru a evita o accidentare urata a Dragonului. Insa el, foarte montat, mi-a spus ca termina cursa si in 4 labe, dar nu renunta, gandeste la fel ca mine, ceea ce-mi place.
                           La 2:02 ajungem la Salvamont Ciubotea, ni se ofera supa, paste, ceai, oamenii zambareti, facem o poza cu o fata de acolo, ni se explica pe unde e traseul spre Valea Gaura, multumim politicos pentru felul cum am fost tratati si off we go.
                           Ma simt de parca acum am inceput concursul, am o energie debordanta si incet incet se transmitea si la Dragon, ii dam destul de tare pe urcari, prin saua Politiei, infundati in noapte. Auzim zgomote, fac liniste, de fapt nu era vreun urs sau alta lighioana, ci o echipa in fata noastra, avea sa aflam ca unul din ei nu se simtea atat de bine. Trecem de ei, ajungem si in cp 12, pe la 4:27. De aici urmeaza urcarea spre Omu, pt a 3-a oara, si ultima, se crapa deja de zori. Uracam sustinut, Dragonu isi revine, asa ca avem motive de bucurie, terminam sub 30 de ore, obiectiv propus, dupa Bucsoiu.
                          Trecem de o portiune de lanturi, ajungem undeva in vf si cand am crezut ca am ajuns, vedem un semn pe care scrie “cabana omu – 1 ora jumate”. Nu va imaginati ca saracii decedati au fost pomeniti atat de mult incat cred ca se foiau maxim, eram nervos, insa continuam sa trag, cabana se vedea mult deasupra noastra. Ajunsi in sfarsit si la cp 13, la 6:58, tot injurand desigur :), ne hidratam, manacam repede ceva, constatam ca am mai ajuns vreo 3 echipe, ceea ce ne clasa pe locul 10 la elita masculin. Pentru prima editie ni se parea excelent, asa ca injecati cu adrenalina, plecam rapid spre saua Batrana, tragem pe o urcare, ajungem intr-o jungla de jnepeni, eu mergeam teleghidat, ma luase un somn maxim. Ajungem la un refugiu, urmeaza coborarea prin Poiana Gutanu, avem avans mare fata de echipele din urma, asa ca ii dam prudent.
                          Genunchii ne ameninta pe amnadoi, ne mai oprim, ne mai incurajam si curand bifam si cp 14, ora 9:31, de aici maxim 2 ore si ajungem. Plecam repejor dupa ce ni se explica pe unde sa mergem. Ratacim putin traseul, cam o ora jumate, mergem spre Moeciu noi, nefacand traseul asta prin Saua Strunga vreodata si luand de bune indicatiile date la checkpoint, am taiat pe langa semn, si ne-am afundat in padure. Am intalnit un om mai jos, ne-a redirectionat, aveam o panta de uracat de-ti venea sa-ti bati renii, am urcat-o injurand, desi abia ne mai tineau genunchii, ajungem si cp 15, la 11:22.
                          Bifam, plecam, coboram spre Pestera, cu ultimile puteri tragem tare spre final si trecem finish-ul dupa 30 ore si 15 minute…..

                         Acolo, surorile ne faceau poze, ne aclamau, am ajuns pe melodia Queen – We are the champions, si intr-adevar we are!!! Ne-am demonstrat inca o data, ca nu avem limite.

                                   Simteam nevoia sa dorm, un concurs exceptional, organizarea se ridica la apelativul concursului, si inca odata s-a adeverit fraza “Once you’ve crosse the finish line, your life’s gonna change forever”, asta inseamna ca noi ne-am schimbat de 5 ori pana acum? poate ca da, poate ca nu, ne-am simtit excelent, si asta se vede!

                             Felicitari tuturor organizatorilor, nebunilor care au avut curaj sa ia startul, celor care au terminat, suporterilor de pe margine. Sa ne revedem cu bine si la urmatoarea editie!

Advertisements