7500 Bucegi 2012 – primul abandon 19-22-07-2012

                 Dupa o editie precedenta, incununata cu succes, pentru echipa Dragonu&Marmota, era si normal sa ne punem mari sperante in editia ce avea sa vie. Acest tip de ultra e genul de concurs pe care-l visezi tot anul, odata ce ai ajuns sa-l termini. Iata-ne ajunsi si la jumatatea sezonului competitional, in fata unei alte mari provocari.
               Daca anul trecut am scos 30 de ore, anul asta ne gandeam undeva la 24, nerealizabil ar spune multi, insa ne stiam nivelul la care ajunsesem si greselile pe care le-am facut in anul trecut, iar noua ni te se parea un tel de atins.
                  Numele echipei s-a schimbat si el in Dragmotele&Marmogonii, se pare ca nu ne-a fost cu noroc de data asta. Un alt element surpriza a fost decalarea orei de start, de la 6 dimineata, la cat eram noi obisnuiti, la 6 seara. Astfel ca drumul cu masina pana la Pestera si asteptarea startului a fost un minus pentru noi. Molesiti de caldura dar entuziasmati in acelasi timp ne aliniem la start cu gandul ca vom face o cursa buna si vom avea parte de o noua aventura pe cinste. S-a plecat iarasi tare pentru un concurs de asemenea anvergura, ne lasam furati de atmosfera, si alergam bine, ajungand in primul checkpoint la Cabana vf cu Dor, cu 7 minute mai bine ca anul trecut. Nu zabovim mult, cu gandul sa ne tinem  de alde Tzale si Mihaela Puiu ( abandonisitii din checkpoint 10, de pe locul I ). Insa ei la vale trag foarte tare si Dragonu da semne ca il lasa genunchii, asa ca-i pierd din vizor, insa o am pe Geanina, care a fost pana acum la fiecare editie, asa ca ma bazam pe ea cand era vorba de scurtaturi.
                Dar surpriza, si cu gps-ul in mana, ne-am ratacit cu totii, taind vreo cateva serpentine in plus si coborand aproape de Sinaia. Inexplicabil, moralul ni s-a zguduit serios, simteam oboseala ce lucru impreuna cu furia, incercand sa urcam partea ce am coborat-o. Atunci parca ne-a lovit pe amandoi ideea abandonului, si nu-m venea sa cred ca ne gandim la asta. Am tras de noi, incercand sa renuntam la ideea asta si sa ne automotivam, dar reaparea cand ne asteptam mai putin.
                Dupa o balaureala de o ora in plus ajungem si in Valea Stanii si de acolo pornim spre Piatra Arsa, usor deshidratati si cu moralul scazut. Incepe o urcare destul de grea, pe inserate, cu lumina care se imputina din ce in ce mai mult.Suntem ajunsi rand pe rand de oameni care-i vedeam de obicei doar la start si la finish, intarindu-ne ideea ca mergem foarte prost si ca mai bine renuntam, decat sa facem un timp la fel ca anu trecut.
                Totul a mers foarte prost, si faceam lucrurile exact pe dos, fata de cum ar fi trebuit, totul mergea inspre ideea abandonului. Ajunsi la Piatra Arsa, deshidratati maxim, si manati de luarea unei decizii, mergem repede sa bem apa. La prima gura, am vomat instant si atunci firul meu s-a rupt total.                    
                 Aveam sa aflam ca a fost o problema majora cu apa de acolo, si mai bine de jumatate din echipe au renuntat; pe aceasta cale tin sa recomand organizatorilor sa se bazeze pe apa imbuteliata, pentru a nu mai fi sabotati pe viitor.
                Dragonu a fost insarcinat sa anunte organizatorii “rusinea” ce avea sa o facem, si nu-mi venea sa cred ca sunt neputincios si nu pot opri ce avea sa se intample. Era ca in desene animate, dracusorul imi spunea sa nu renunt si sa merg mai departe, poate imi revin pe parcurs, iar ciumapalcul de ingeras imi spunea ca ideea renuntarii e cea mai inteleapta in condiitle date si sa nu-mi mai supun corpul la chinuri inutile. Am sunat-o si pe Nico in timpul ala, cu gandul ca poate imi revin si ma motivez, insa nu s-a intamplat asta.
               Vestea ca Dragonu a anuntat abandonul echipei a cazut ca un trasnet asupra mea, ne-am indreptat spasiti spre Pestera, nescotand prea multe cuvinte. Un sentiment pe care il aveam pentru prima data si mi-era f greu sa-l accept.
               Am incercat sa ne gasim scuze, atunci cand nu trebuia si sa ne inabusim esecul. Dragonu’ a trecut repede peste, la mine a fost problema mai mare, pentru ca eu ma simteam vinovat, nu reusisem sa ma motivez la fel ca si anul trecut, nu puteam accepta cu ideea ca sunt slab si ca pur si simplu nu mai pot.
                Sentimentul m-a urmarit o perioada buna, dar pe principiul “sa moara si capra vecinului”, m-am amuzat cand am vazut ca si alti prieteni ai nostri au patit-o si de acolo si misto-ul care a continuat intre noi de atunci incolo si glumele facute pe seama abandonului.
                 Trecand la un registru mai serios, asta m-a facut sa-mi dau seama ca de fapt nu eram asa slab, si ca pur si simplu s-a intamplat si trebuie sa accept asta ca atare si sa merg mai departe, sa invat si din experienta asta nefericita. Facand haz de necaz, mi-a revenit moralul si am decis sa ma autopedepsesc cu 2 ultra: Ciucas ultra trail ( 110 cu 5000 de m) si Pyros ( 90 de km cu 3300 ), concursuri ce aveau sa-mi confirme sau nu, faptul ca abandonul a fost o intamplare si o decizie totusi inteleapta la momentul ala.
                Echipa Geaninei a dat dovada de o vointa incredibila, si desi ne-am ratacit impreuna, au reusit sa castige la categoria lor intr-o maniera incredibila. Felicitari lor, succesul lor si mesajul Geaninei de pe tricou “ death before dnf”, m-au intaratat si mai tare si m-au facut mai puternic si mai darz.
               Abandonul nu va mai exista in vocabularul meu, nu va mai fi o optiune, consider ca am suficienta experienta de acum incolo sa tratez fiecare situatie cu mult calm si intelepciune.
                Va las cu un filmulet motivant si cu promisiunea pe care mi-o fac din momentul asta, si anume sa nu mai abandonez niciodata, no matter what!
Advertisements