MPC 2012, marmota spune "prezent"!




                   
A trecut mai bine de un an, de cand nu am mai scris nimic pe blog, desi, nu putine au fost lucrurile care s-au intamplat. Mi-am luat inima in dinti si am decis ca trebuie sa-mi scriu impresiile despre cel mai frumos maraton montan din tara, concursul ce a marcat inceputul unei curse, ce pare ca va continua la nesfarsit.
          Ce este de mentionat, faptul ca am fost prezent la 3 editii consecutive, incepand cu anul 2010, si totusi, e prima data cand cand scriu despre el. Urat din partea mea, promit sa-mi iau revansa si sa relatez si despre experientele trecute. Dar ce inseamna Mpc-ul pentru mine? Cred ca multi si-au pus intrebarea asta si pun pariu ca raspunsurile sunt care de care mai variate.
          Mpc-ul reprezinta pentru mine, primul contact cu maratoanele montane, si totodata, ideea de continuitate, deoarece, indragostindu-ma iremediabil de alergarea montana, am tot continuat de atunci sa particip la concursuri de acest gen. Mpc-ul mi-a deschis ochii, mi-a oferit o alta viziune de viata, m-a reinvatat sa iubesc lucrurile simple, sa apreciez oamenii pentru ceea ce sunt;de fapt, despre asta e si vorba, este un concurs despre oameni, vointa, ambitie, pasiune, indarjire, dar in final suntem prieteni, indraznesc sa spun, suntem o familie. Nu ma credeti???

Cred ca acum e limpede.
          Fiecare editie e speciala, iar cea din 2012 nu a fost mai prejos, emotiile ma cuprind numai cand ma gandesc la cursa in sine, si nu pentru ca e cel mai greu si mai tehnic marathon din tara, ci pentru ca are o incarcatura emotionala extraordinara, pentru ca e plin de oameni simpatici si prietenosi, pentru ca aici se strange in fiecare an, crema alergatorilor montani, pentru ca aici suntem fericiti si impacati cu noi.
          Multi ar crede ca e tortura ceea ce facem, dar noi avem puterea de a zambi si a rade, chiar si atunci cand corpul plange si urla, parca radem si mai tare, sa-i facem in ciuda, si el nu are incotro si se conformeaza, incet, incet rade si el.
          Am umplut dragon-mobilul, cu oameni frumosi, deopotriva alergareti si voluntari si ne-am deplasat spre locul cu pricina. Drum urat, stat la coada, dar parca totul paleste cand stim ce ne asteapta. Am rezolvat rapid problema cazarii, multumita Paulei , am pregatit constiincios rucsacul pentru a 2 a zi, am mancat ceva si m-am pus la somn. Eu m-am pus ce-i drept, dar cine se foia toata noaptea de parca era posedat??
          Marmota cu ochi; imi pun in cap ca trebuie sa ma odihnesc, am de gand sa fac o cursa buna, somnul ma ia in cele din urma si numa, numa vad si cateva raze de soare. S-a
facut dimneata inainte a ma decide eu ca trebuie sa dorm, cel putin asa mi s-a parut, ca tare repede a mai zburat noaptea, nici ea nu putea zabovi prea mult stiind ce urmeazaJ.
           Mananc un pic, ma imbrac, il iau pe Dragonu, Paula si Andrei si ne indreptam spre zona de start, emotionati vizibil, ca in prima zi de scoala.
 Ne salutam cu lumea ne imbratisam, trecem undeva in prima linie, ne asezam cuminti, Luci ne face o scurta introducere si ne trezim cu totii ca numaram 10, 9, 8……3,2,1 si am plecat……….putin cam tare ce-i  dreptJ
    M-am simtit excelent, Zarnestiul se pierde repede in zare, lumea aplauda, ne incurajeaza, eu tin ritmul. Ajung repede pe forestier, fantana lui botorog, si incepe incet, incet urcusul. Inca stau bine asa ca alerg pe urcare, si numa, numa se asterne in fata mea, satul Magura, unul tipic montan, un satuc imbracat in straie de toamna,  vantul ce adie incet, imi mangaie corpul déjà incins (de la efort, nu va ganditi la prostii), si-mi face alergarea mai placuta. Am un ritm sustinut insa ma simt bine si ma bucur de vreme si de priveliste, zambesc in sinea mea, si sunt multumit ca am ocazia sa fiu iarasi aici. Ma uit in jur si vad ca ceva nu e bine, sunt undeva in primul pluton si trebuie sa recunosc, ca inca nu sunt la nivelul ala, sa pot tine ritmul pana la final, acelasi lucru i-l spun si lui Florin Totalca.


 La un moment dat el mai slabeste ritmul si eu ma duc, ajung in cele din urma si la Table, ma hidratez un pic si plec mai departe.
          Tale inca nu m-a ajuns, si stiu ca nu e bine, inseamna ca alerg prea repede.Ma ajunge Florin din urma, si incepem urcarea, de data asta fara bête, o parte am mers bine, insa incet, dar sigur,slabesc ritmul. Ma ajunge si Truly, schimbam niste vorbe ne incurajam si mergem mai departe. In cele din urma trece si Tale pe langa mine, ca tgv-ul, il salut si ii urez tura faina.



          In creasta, spre surprinderea mea, il vad pe Adi, pe care de obicei, il vad la start si la finalJ, era accidentat, ( sa te refaci rapid), il salut si merg mai departe. Cobor pe franghii, terenul e accidentat si putin mocirlos, de la o ploaie cazuta cu ceva zile in urma. E coborare foarte tehnica, asa ca slabesc putin ritmul si maresc concentrarea. Vin portiuni cu grohotis, coborari abrupte, niste urcari, doar suntem la munte, nu? Pe Marele Grohotis, aud o voce din spate………. mmmmarmoooota, era o voce de fata, mi se ridica parul ( aveam obiectiv sa o fac pe Geanina de data asta), era Paula, alerga foarte bine si nu-i venea a crede ca m-a ajuns, si isi punea problema ca poate se rupe pana la final.
          O incurajez si o las in fata, ajungem rapid la Spirlea, unde salut voluntarii si beau cateva pahare de apa. Foarte concentrat, abordez coborarea pana spre Plaiul Foii, si o alerg fara oprire, inca mai am de lucrat la tehnica coboratului.



          Ajung in checkpoint, Ionela era déjà in fata, rod ceva poame, un pic de cascaval, si apa cat cuprinde, la un moment dat mi-am zis “ mai opreste-te dracului ca o sa pleci de aici rostogolindu-te”, si nu ar fi fost o problema, daca nu venea urcarea pe Diana.
          Il las pe Adi Iordache sa se mai infrupte din bunatati, dar vazand ca plec, vine si el rapid dupa mine. Iau betele, bag castile in urechi, si ma urc pe Diana, ce-i mai plaaaace, uof, ne chinuie pe toti, nush de unde are atata energie, dar nici noi nu mai suntem “virgini” si-i aratam ca se poate. Urc eu linistit, cand, fara sa vreau ma uit in dreapta, vad o coada de par, déjà in capul meu se derulau niste imagini ca in desenele animate, o fi un rinocer?, un leu?, un capac, ce ma urmareste?, nu, nu, nu, e Geanina, m-a ajuns in cele din urma.
          Urc si cu mai mare indarjire, mai facem schimb de locuri, cand ea in fata cand eu, tragem unul de altul reciproc, fara sa ne spunem un cuvant, nu pentru ca am fi antisociabli, ci pentru ca eram foarte concentrati, ea sa o prinda pe Ionela, eu o sa intrec pe eaJ. Luci ne surprinde, ca de fiecare data si ne astepta undeva la capatul urcarii, cu un zambet, o vorba buna, o strangere barbateasca de mana si ne ureaza toate cele bune.
          E o placere sa-l vezi pe Luci, e un om deosebit, care face totul din pasiune, si face mereu totul pentru ca, noi , alergatorii sa ne simtim excelent si sa nu ducem lipsa de nimic. Ii multumesc pe aceasta cale si il apreciez enorm. Pe Geanina o pierd, stiu ca urmeaza coborarea pana in Zarnesti, unde imi va fi greu sa tin ritmul ei.
          Ajung si in coltul chiliilor, cateva pahare de apa, si urmeaza forcing-ul final. Ultimii km, ma bucur de fiecare, admir privelistea ce ma inconjoara, salut oamenii intalniti pe traseu, sunt decis sa nu mai cedez nicio pozitie pana la final. O salut din nou pe Cindy, care a fost prezenta si in Magura, are un zambet cuceritor, sincer, si plin de viata, nu ai cum sa nu-i zambesti si tu, desi poate esti stors de vlaga sau rupt in doua.




          Mai arunc din cand in cand un ochi in spate, vad o fata, am zi Nu!, nu mai cedez nimic, maresc ritmul si mentin o distanta coniderabila intre noi, Pe ultimii 3 km sunt flancat de 3 pusti, nu cred ca aveau mai mult de 11-12 ani fiecare, ce alearga cu mine si par sa-mi tina ritmul. Nu stiu de ce m-au ales pe mine, insa m-am bucurat enorm, le-am zambit binevoitor si am alergat impreuna pana la final.
          Intru pe asfalt, sau ce a mai ramas din el, vad oamenii la porti, ma incurajeaza, ma aplauda, ii salut, si mai gasesc energia pentru a sprinta pe ultima portiune.
          Trec prin poarta, ceasul arata 5:22:37, sunt multumit, desi nu am reusit sa-mi ating toate obiectivele, dar cel putin unu l-am indeplinit. 


            M-am bucurat de cursa, m-am simtit bine, am mai luat parte la o fila de istorie. Mi-am tras sufletul, bamse m-a imbratisat, Paula a venit si ea la mine, m-au felicitat. Andrei Zamfir, imi face o surpriza placuta si vine la aproape 20 de minute dupa mine,el vroia cu 2 minute in fata mea, dar nah…data viitoare, felicitari si tine-o tot asa!




 Dragonu vine si el in 6:45, cu ceva dureri de glezne, dar intreg.
          Iubesc atmosfera, oamenii primitori, prajiturile cu mere de la finish, acolo toata lumea se implica, zarnestenii impart bucuria cu noi, iar noi le transmitem emotiile noastre, e un troc placut, fiecare da cate ceva si primeste in schimb inzecit. Schimbam impresii la cald, ne felicitam, ne imbratisam, Tale a ajuns cu 20 de minute in fata mea, ma declar multumit, se putea mai bine, dar voi fi prezent si la anul.
            Festivitatea de premiere, e una aparte, inca o piesa care face din acest puzzle, unul perfect. Luci, ne cheama pe fiecare pe scena, pentru a ne oferi diploma si medalia cuvenita, si cateva secunde de aplauze si apreciere din partea tuturor. O idée geniala, sa nu o schimbi niciodata, orice ar zice unul si altul!
          Inchei prin a multumi voluntarilor, oamenilor de pe traseu, prietenilor care m-au sustinut si au si alergat la acest eveniment, si-mi promit sa fiu cat mai mult timp langa Mpc, vom creste impreuna si ne vom bucura unul de celalalt cat mai mult timp posibil. Are doar 7 anisori, dar ii prevad un viitor stralucit.
          Toate astea nu ar fi fost posibile fara pasiunea acestui om, Lucian, sa ne traiesti si sa ne revedem cat mai des. Marmota te saluta!




Advertisements