The Mountain Assault – 21 februarie 2015

Revin dupa o pauza competionala binemeritata, cu prima postare a anului. Ca de obicei, cursele neplanificate isi fac loc in programul meu, Mountain Assault nefacand exceptie de la regula… A venit in urma unor discutii avute cu Daniel Rosioru, tachinari prietenesti si invitare la duel:). Starea mea nu era tocmai una setata pentru asa ceva si-mi lipsea acea placere pentru alergare, specifica in ultimii 4-5 ani, dar cumva provocarea asta a produs click-ul de care aveam nevoie si mi-am pus in cap sa transform energia negativa ( din belsug ), in ceva bun.

Pierzatorul avea sa dea o bere asa ca miza fiind facuta, ne-am indreptat spre locul cu pricina impreuna cu simpatica familie Tanase. Cum nu mai aveam posibilitatea de a ma inscrie, am ales sa plec de undeva din spate si sa alerg in asa fel incat sa nu incurc niciun concurent. M-am alimentat cum se cuvine inainte de startul ce avea sa fie undeva la ora 17:00, ne-am mai intalnit cu cate un prieten mai vechi si am incercat sa-mi intru oarecum in stare. Dupa o mica incalzire cu Alin, am ajuns la concluzia ca ceva nu merge si nu reusesc sa-mi gasesc cheful de tras tare, asa ca m-am relaxat si am zis ca vad eu ce-o fi.

O multime de oameni trepidau de emotii cu cateva minute inainte de start, eu stateam undeva la coada plutonului ca un catel ce nu vroia sa deranjeze. Era un amalgam de skiori cu alergatori ce aveau sa urce pana la cabana Miorita, 6.7 km cu 1230 d+, un vertical veritabil, zapada si o vreme potrivita pentru miscare. M-am tot “inghiontit” cu Daniel inainte de start si ne-am aruncat priviri de genu”las ca vezi ce-ti fac eu tie”, fiecare avand incredere in ceea ce face si parand sa vrea sa-i dea o lectie celuilalt ( totul prieteneste, desigur).

https://www.facebook.com/video.php?v=999354180093702&pnref=story

Se da startul, pun castile in urechi si plec in alergare usoara…imi fac loc printre alergatori si ski-uri, ajung rapid la baza partiei si incep sa tin un ritm constant. Momentan nu mi-am incaltat snowline-urile si am zis sa vedem cat duc pana sus. Incet dar sigur, depasesc alergatori, skiori, prieteni si ma simt bine. Am mentinut acelasi ritm pe urcare, indiferent de inclinatia pantei si ma plasez undeva langa Iulia.

10384022_783830868353661_8715675310408967881_n

Alergam ba in paralel, ba faceam schimb de locuri. Sus la 1400 incep sa ma incalzesc si sa maresc un pic ritmul, Iulia ma ajunge cumva din urma si par hotarat sa nu-i pierd urma. Il vad pe Dragon si Biolan undeva in zare, incuranjandu-ma si recuperez aproape imediat distanta dintre mine si Iulia.

11002365_10206098486641670_931410864_o

Intre timp pusesem snowline-urile in picioare, la recomandarea ei  si am inceput sa am o aderenta si mai buna si sa pot tine ritmul sustinut. Fiecare concurent ce-l aveam in fata devenea o provocare, sa-l depasesc, sa fiu mai bun. Aici am trecut pe modul furious-calm ( un paradox as putea spune). Desi inauntru eram ca un vulcan ce statea sa erupa, toata acea furie era invaluita de un anume calm, era parca tinuta intr-o bula, menita sa nu o lase sa se sparga si parea ca stratul protector sa se ingroase cu fiecare pas facut.

11015803_780198605383554_8082185480963922220_n

Incepeam sa ma simt stabil si sigur pe mine, senzatie pierduta in ultima vreme, semn ca uitasem ca muntele mereu mi-a fost refugiu si m-a facut sa ma simt mai bine atunci cand eram low-spirit. Ultima panta a fost punctul in care am mai depasit 3 concurenti, printre care si Andrei Balasan, ce incerca sa tina ritmul. Am trecut repede pe langa Dinu Turcanu, ce facea poze de zor, tinand sa-i multumesc pe aceasta cale si m-am indreptat rapid spre finish, refuzand sa mi se inregistreze timpul, pe motiv ca nu eram inscris.

19500_779586848778063_4163519524367199884_n

Am terminat pe 6 la open si 1 la categorie, off-record cu un timp de 1:07 si mi-am luat revansa fata de Rosioru, terminand cu 8 minute in fata lui:). Ne-am asteptat cu totii sus, am stat la un ceai si ceva ciocolata si apoi am coborat impreuna spre Sinaia intr-o alergare usoara. Un test bun pentru inceput de sezon, totusi m-am simtit ciudat si cumva ca si cum locul meu nu era acolo. Sunt constient ca e doar o stare si ca lucrurile vor reveni la normal si voi fi mai bun. Cert e ca nimic nu are sens, daca nu e impartasit cu cineva drag, totul isi pierde din semnificatie si devine… ceva banal.

Imi iau ramas bun acum, in speranta ca la Alba Iulia voi avea o alta stare iar lucrurile vor incepe sa arate din nou bine si pofta de alergat va fi prezenta in mine, asa cum a fost si pana acum.

Poteci usoare!

Advertisements