Marathon 7500 – 16 iulie 2015

                      Inca din 2011 sunt prezent an de an la acest eveniment, practic din primul meu an de alergare montana mai serioasa, iar anul asta am zis sa nu fac o exceptie, desi eram foarte aproape. Anul asta, singura mare diferenta era componenta echipei; nu am mai avut echipa cu Dragonu’, ca in fiecare din editiile trecute si parca nu mai era la fel. Am incropit o echipa pe ultima suta de metri, alaturi de Andrei Balasan, un alergator foarte bun, dar fara experienta pe curse de ultra. De cand particip la acest concurs, am avut un singur finish ca si echipa, in 2011, am terminat o data singur in 2013, dupa multe peripetii (povestea aici) si in rest am inregistrat numai abandonuri. Caldura excesiva, plus dificultatea traseului si dorinta de a face un timp cat mai scurt, ne-au dat mereu batai de cap.

                   Trecut-au anii si intre timp, am devenit un pic mai bun…in ziua cursei pot spune ca fiecare concurs la care am participat anul asta, a fost o reusita din punctul meu de vedere, fie ca a fost vorba de un skyrace, semimarathon, marathon sau triathlon… si pot spune clar si raspicat ca aceste perioade bune au venit in urma unor perioade proaste pe alte planuri…nemultumiri, frustrari, sentimente de vinovatie si o energie negativa launtrica, ce a vrut sa iasa cumva la suprafata. Asta e modul in care s-a manifestat si ma bucur ca a fost asa si nu altfel, insa pe de alta parte, as da tot ce am realizat pana acum pentru un pic de liniste interioara, daca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc, sa-mi zica unde sa merg sa ma asez la rand

(iar mine nu-mi plac cozile) si voi da totul inapoi. Alergatul si concursurile in general au devenit pentru mine, cel putin de la inceputul anului, un mod de a consuma energia negativa, de a-mi invinge proprii demoni si de a nu ceda lupta…placerea pura s-a dus pentru moment, dar sunt sigur ca o voi regasi cumva…

               Inchid paranteza emotionala si revin cu ceva amanunte despre traseu; lung de 97 de km si cu o diferenta pozitiva de 7500+, “drumul” bate toate potecile marcate din Muntii Bucegi si e o adevarata provocare pentru orice trail runner, mai ales daca vremea se incalzeste putin. Nu am apucat sa alerg deloc cu Andrei, doar ne-am urmarit unul pe altul la Ecomarathon, unde m-a si batut cu vreo 2 minute. O greseala de incepatori, trebuia sa ne fi gasit un pic de timp pentru a alerga impreuna si a omogeniza un echipa, dar acest lucru nu s-a intamplat. Am pregatit ceva mancare pentru postul de la Omu, somon cu orez si legume, clatite cu diverse dulceturi, am pus si un kilogram de piersici, am vrut diversitate… un lucru pe care ma bazez foarte mult la cursele de ultra. Seara am avut o mica sedinta cu Andrei si apoi ne-am bagat la somn; somnul la cort e foarte linistitor pentru mine si desi inainte de o cursa nu pot dormi cum trebuie, acum am avut un somn iepureste, dar destul de adanc.

                     Ne-am trezit la 5 fara un sfert, m-am echipat, am mancat un pic din ce pregatisem pentru Omu si restul am dat mai departe pentru a fi dus in checkpoint. Rucsacu era pregatit de cu o seara inainte, insa am mai facut o verificare si dimineata, pentru a fi sigur ca nu uit ceva. Nu am mai alergat de mult cu ceva in spate si acest lucru ma cam incomoda, apoi mi-am dat seama si ca rucsacul devenise cam greu, desi nu am luat decat strictul necesar.

11731592_943891415676447_8738610697177728220_o

                 Dragonu’ avea sa alerge cu noi prima bucla, si anume 37 de km pana la Pestera, cand incepe cu adevarat concursul. Se da startul la 6 fix, pe o racoare menita sa te trezeasca si sa te bage in atmosfera de concurs. Se pleaca destul de compact, suntem multe echipe in fata si nimeni nu vrea sa preia conducerea inca de la inceput. Alergam in spatele lui Zsolt, om  pe care tare m-am bucurat sa-l revad si intre timp mai povestim una alta, mai glumim, alergam de parca fugim dupa minge in spatele blocului.

              Pe urcarea spre Cabana Vf cu dor, mai facem rocade intre noi, insa suntem multe echipe grupate, nimeni nu rupe ritmul. Ajungem foarte multi in acelasi timp la cp 1, cu un timp de 52 de minute, mult mai bine decat in editiile anterioare si cu un suflu bunicel. Ne alimentan un pic si dam mai departe spre Poiana Stanii, o coborare prin padure, destul de faina si o cursa de urmarire. In checkpoint ma intalnesc cu Bianca, o salut “parinteste” si plecam mai departe pe urcarea dinspre piciorul Pietrei Arse. Deja soarele se ridicase pe cer si ma supraincalzea; anul trecut mancasem pe urcare, anul asta facusem greseala sa nu mananc si s-a simtit mai tarziu. Cateva echipe trecusera un pic mai in fata, iar Andrei se pare ca are mai mult energie decat mine la inceput din cursa. Asa ca ma trezesc lasat in spate la un moment dat, ei o luasera pe o scurtatura iar eu trebuia sa recuperez, un sentiment nu prea placut. Ajungem la Piatra Arsa impreuna, cu putine minute in spatele liderilor. De aici alimentam si coboram repejor dar sigur pe Jepii Mari. Andrei se duce iar in fata, dar nu ma mai obosesc sa-l tin in frau, cursa e lunga si riscam sa ne taiem. Undeva mai jos il gasesc cu o glezna scrantita si deja ma trec anumite ganduri cand vad ca alearga cu o anumita greutate, si nu e decat inceputul cursei. Fiind incalzita isi revine rapid, insa am ceva retineri… Ajungem la intrarea in Jepii Mici dupa 3 ore si 20 de minute, la 7 minute de lideri. Mancam bine aici, hidratam si abordam prima urcare.

                  Caldura ma molesise rau de tot si incercam sa trag de mine in asa fel incat sa nu ma tai, desi Andrei ma cam zorea. Prima bucata merge bine, apoi vine si Gianina din spate, cu un suflu foarte mare, deh…ea venise la plimbare. Incet, incet simt ca energia mea a intrat in pamant, suntem ajunsi de multe echipe din urma, ma opresc din ce in ce mai des si ma simt vlaguit. Am o senzatie de voma, sfarseala si picioare grele.

10644113_1614315195517938_9216804286990450929_o

               Caldura imi da sa ma lesine, picioarele nu ma asculta, le simt umflate, rucsacul devine greu si deja mintea mea se duce cu gandul la abandon. Ajunge si Dragonu’ din urma, mirat sa ne gaseasca acolo… mergem un pic impreuna, ma las la maieu, Andrei preia si rucsacul meu si incercam sa mergem mai departe…corpul refuza, mintea nu face click cu ce se intampla acolo si refuza sa-si gaseasca motivatia…

11731947_943896225675966_540431733800799215_o

               Ajungem cu greu la cabana Caraiman, aci hotaram cu parere de rau sa renuntam si il indemn pe Andrei sa continue mai departe, asa cum am facut si eu in 2013. Asa ca la Babele suntem inregitrati cu abandon… suna dur, dar asta e. El se duce singur, eu merg cu Dragonu mai departe, ca o echipa.., o senzatie ciudata totusi, pentru ca nu eram una, dar simteam in acelasi timp ca eram. Ajungem in Pestera in cele din urma, ne schimbam, stam un pic la povesti apoi decid sa merg spre Brasov.

                A fost o decizie inteleapta sa renunt, corpul refuza sa ma asculte si ar fi fost mult prea dur sa continui, in conditiile in care nu reuseam sa mi mai gasesc motivatia de pe vremuri. Plecasem cu o idee de timp de 18 ore, realizabila din punctul meu de vedere si vedeam cum se naruie incet, incet. Mai facusem cursa, o terminasem de 2 ori, nu concepeam sa ma mai chinui iar. Ar fi fost pacat sa nu ascult semnalele ce le primeam de la organism, in conditiile in care corpul m-a ajutat atat de mult in ultima perioada si a dus la bun sfarsit fiecare provocare l-a care l-am supus, si nu au fost dintre cele mai usoare. Uneori trebuie sa stim cand sa renuntam, oricat de greu ar fi, nu traiesc din alergare, nu e totul pentru mine si prefer sa fac asta multi ani de acum incolo, decat sa risc accidentari stupide, doar pentru ca sunt orgolios. “Death before DNF” , nu e o replica ce mi se potriveste. Anul asta ”domneste”  “No injuries”, so far, so good.

               Nu consider acest abandon a fi un esec, din contra…poate un plus de maturitate, la urma urmei, sunt om… desi multi au dubii:)). Voi trage invataminte din aceasta experienta, voi invata sa ma comport altfel pe caldura, voi reveni mai motivat si mai puternic si voi lupta cu indarjire, atunci cand corpul si mintea imi vor fi aliati. Multumesc Andrei pentru intelegere, de data asta nu a fost sa fie… vedem ce se intampla in anii ce vor urma.

                  Felicitari celor care au ramas in cursa si au dus-o la bun sfarsit si mai ales echipei Rockbirds; Marius si Tzale au reusit un record fantastic de 17 ore si 22 de minute, intr-o alta zi poate as fi tinut pasul cu ei, acum au fost mai buni si mai determinati:)

               Urmeaza 2×2, unde voi face pentru prima data echipa la mixt, lucru ce mi-as fi dorit sa-l fac de mult, dar am fost ciumpalac. Sper sa iasa bine si sa fie o experienta frumoasa. Pana una alta, enjoy the trails and stay safe!

Advertisements