Marathon 7500 – 15 iulie 2016

              Marathon 7500 e un nume care poate induce in eroare pe necunoscatori; de ce? pentru ca am putea vorbi de el daca ne referim strict la proba de 45 de km, dar de fapt toata lumea asemuieste numele cu o alergare de circa 97 de km cu aproape 8000 de m diferenta pozitiva de nivel; practic o raita prin mai toate marcajele turistice din bucegi. Organizat de CPNT  si ajuns deja la a 8-a editie, Marathon 7500 a devenit un eveniment important si foarte asteptat printre oamenii ce obisnuiesc sa-si mai miste copanalele putin mai mult decat o alergare lesinata in parc. Ca si echipa, am terminat o singura data in 2011, la prima participare a Echipei Dragonu&Marmota cu un timp de cam 30 de ore, povestea aici. In 2012 a urmat un abandon din partea mea (probleme cu apa la Piatra arsa, povestea aici) in 2013 era sa abandonez din nou, dar mi-am revenit si a fost randul Dragonului sa zica pas, urmand ca eu sa continui singur ca si un antrenament pentru UTMB si pentru un boost de incredere, in 2014 cursa a fost anulata cand am ajuns la Omu, din cauza furtunilor(ajunsesem la 12 ore jumatate), in 2015 am fost nevoit sa renunt din cauza oboselii cumulate in urma participarii mele la primul Ironman si datorita echipei formate nepotrivit.

               De ce am facut acesta incursiune in trecut? D’al dracu si ca sa vedem cine se plictiseste repede. Glumesc; am incercat sa vad evolutia mea de-alungul anilor, in ce fel m-am maturizat, daca am crescut pe plan fizic si mental si incotro ma indrept.

              Gata postu’, asta-i scurt…Pffff, eram dator cu 2016, nu? Pai in 2016 treaba avea sa stea in felul urmator, are cate un punct comun cu 2013 si unul cu 2015, cum asa? Pai am ales sa-l consider un antrenament pentru TDS, tot o cursa din cadrul Utmb-ului si am venit la 3 saptamani dupa o Ironman Oradea, o cursa ce nu era in plan anul asta. Noutatea era ca nu voi participa in echipa si ca voi alerga doar pana la Omu 2, cel putin asa intentionam. Dragonu&Marmota a luat pauza anul asta de la cursa in echipa si nici un coechipier pe masura nu mi-am gasit, dar nici nu m-am strofocat foarte tare. Vom deveni mai buni amandoi si vom face iarasi echipa, garantat. Era pacat sa ratez ocazia de  fi in preajma oamenilor de la CPNT, o gasca de oameni grozavi si cu un entuziasm pe masura sufletului lor; asa ca zona Pestera a fost casa mea pentru un weekend prelungit.

             Mi-am gatit niste chestii de acasa, o portie zdravana de cartofi prajiti cu ou si carnaciori ce avea sa ajunga la Omu cumva, o portie de orez cu lapte, scortisoara si portocala ce a ramas la Pestera si cu niscaiva batonele cu seminte si oleaca de pui shangai aveam sa abordez traseul, umil, cuminte si fara sa incurc pe nimerica. Stiu ca unii or sa faca ochii mari si o sa zica”cum ma, tu cu asta alergi? da merge, da poti, dar nu iti ies ochii? Ma, eu sunt de parere ca la o cursa de genu, mai merge sa calci si in strachini, daca nu uiti de celelalte reguli importante, hidratare, putin si des, mancare solida, temperare de-alungul traseului si un zambet mare cat o zi de post, nu de alta dar cursa e al naibii de lunga si grea, iar voluntarii merita un multumesc pentru efort, fie el si din gesturi( daca gura nu mai are putere sa mai rosteasca vreun cuvant).

           A fost o senzatie destul de ciudata sa nu fiu in cursa, sa privesc startul celorlalti entuziasti si sa plec ultimul, ca si cainele la stana. Parca eram in cursa dar de fapt nu eram, eram outsider, un simplu spectator la aventura unora. Un sentiment aiurit dar placut pe de-o parte, pentru ca nu mai simteam presiunea concursului si a echipei, puteam renunta cand vreau, unde vreau, fara vreo urma de remuscare. Sa vedem ce a iesit din aceasta abordare.

           Somnul a fost la cort si putin, iar dimineata am ros un iaurt mare de juma de kil, de la Muller, plin cu cirese(da, era de fructe). Imbracat sumar, cu shorti, maieu, o vesta de la compressport si cu “copitutele” La Sportiva Akasha, am plecat in urmarirea concurentilor, alaturi de Ingrid.

13725094_1814944325391604_8745668455218762308_o

Foto credit:Oana Grigore

          Prima bucata pana la cabana Valea Dorului am combinat mersul lejer cu alergatul pe bucatile mai putin dificile, Am facut misto cu oamenii, am incurajat, ba chiar vorbeam cu Ingrid ca avem un ritm fain si ca ne-am intelege de minune daca am face vreodata echipa la 7500 ( Vezi ca am notat Ingrid), am ajuns in checkpoint dupa 55 de minute, loc in care am dat peste Cristina H si Alexandra Anghel. Dupa cateva zambete am continuat urcarea pana la un plafon de nori incredibil din care a rasarit…ghici ce? Lunaaaaaaa, cum ma? era 7 ceasu, normal ca soarele. Era un peisaj de basm, mai lipseau ielele si o muzica orientala, dar freamatul padurii completa magia.

13726690_1122436427827665_5871760592661896335_n

Asta-i a mea, da am avut timp de poze, ce numa Robert?:)

             Ajungem si in Poiana Stanii unde-l intalnim pe Cornelus, fain om( imi umplu flasc-urile cu apa, cu permisiunea lui, desigur) si incepem urcare pe Piciorul Pietrei Arse. Aici deja incepem sa ajungem niste echipe dar si sa rontaim cate ceva, am bagat vastul in vesta si am scot cateva bucatele de pui shangai pe care le-am tot mestecat pana sus pe platou.

13702426_848381698639742_1738712547_o

Foto Credit: Adrian Tap –  ala-i pui shangai, nu din spatele meu, din mana mea:P

               Am ajuns in CP 3, cred ca in 2:40. Aici Ingrid a decis sa se opreasca, iar eu dupa un mic refill de apa, i-am dat pe Jepii Mari, sub incurajarile lui Radu. Ma depaseau vreo 2 echipe ce pareau in bulan, dar eu n-aveam niciun stres, Dupa ce am trecut de Cantonul jepi, am inceput sa cobor mai hotarat, am luat o scurtatura ce taia niste serpentine si m-am trezit la intrarea in Jepii Mici, undeva pe la 3:30. Un pic de apa de  la Manu si hopa pe urcare. Era deja un pic de caldura si ma temeam de urcarea asta. Putin mai sus m-am spalat in parau si apoi i-am prins pe alde Pepi si Gica, undeva la portiunea de lanturi, putin mirati si ei ca nu sunt in echipa. Ajungem impreuna la Caraiman, dar isi iau putin avans pana la Babe si ii dau mai repede la vale. Eu aleg sa mai stau un pic la Taclale cu fondatorul Fisheye(Cornel) si cu fetele de acolo.

13710674_1170090836389836_934936293588906083_o

Foto Credit:Fisheye – Cornel Pochiu

               Cobor si eu spre Pestera catinel, pe drum o culeg si pe Cristina Craiciu si coboram impreuna pana in tabara de baza. 5:26 pana acolo, cu multe echipe ce veneau din spate de parca era finish-ul. Ma asez comod in iarba, mananc o portie zdravana din orezul pregatit de acasa, stau de vorba cu omuletii si dupa vreo 10-15 minute o iau din loc.

13730994_1170120796386840_1409720233619866367_o

Foto Credit:Fisheye –  Irina Anton

Pe urcarea din Obarsie soarele se ascunde iar vantul ii ia locul. Atunci se activeaza un pic corpul iar motoarele incep sa toarca frumos. Ma ud in fiecare paraias pentru a cobora temperatura motorului si beau din apa rece si buna cu fiecare ocazie. Ajung la Omu in putin sub 7 ore, intampinat de Bogdan P, Dragon si Carmen+ gasca de voluntari voisosi. Imi iau frumos cartofiorii prajiti, o doza de cola cu vanilie si incep sa basculez sub privirile uimite ale oamenilor, ca pot manca ceva atat de “greu”.(multumesc Grigore Mihai ca mi-ai dus rucsacelul pana aici). De mentionat ca au fost cativa nori care m-au “chisat in freza” pe forestierul ce duce la cabana. Dupa ce am imbucat bine, dau sa ies nu inainte sa fiu anuntat ca alde Adelin au cam juma de ora in fata. Ii promit Catalinei ca-i ajung pe popandai si ii dau cuminte la vale, pe Cerbului. Aici plafonul de nori avea o surpriza pentru mine, o ceata deasa si o gridina de toata frumusetea. A fost nevoie de 200-300 de m de nivel sa ies sub plafon, ca sa pot scapa de macel. Coborarea a fost faina, m-a energizat si m-a teleportat in Gura diham undeva la 8 ore si 9 minute.

13662413_10209285122301185_642509451_o

Foto credit:Carmen Putinelu

            Aici ca si in alte cp-uri sunt intrebat de coechipier, si mirat am fost cand nu mi-ai vazut partenerul imaginar:). Dupa un pic de apa, cateva piersici si oleaca de parlamentari, ii dau cuminte spre Prepeleac. Am luat 2 piersici, singurele alimente pe care mi le-am permis sa le cer voluntarilor( in rest m-am folosit strict doar de apa) si am inceput urcarea sustinuta spre Poiana Izvoarelor dupa care Prepeleac, distanta ce a fost parcursa doar cu ajutorul celor 2 piersici zemoase. Mi-au tinut loc si de apa si de foame. Am salutat voluntarii din checkpoint, ce m-au anuntat ca Adelin nu e decat la 100 de m in fata. bun bun bun bun:))). Stau oarecum in urma lor si urcam jungla Bucsoiului impreuna. Urcarea e faina, racoroasa si pare sa ne stoarca ceva de energie. Ii zaresc si pe Gica si Pepi mai sus, si dupa cateva minujte de respiro ii dam mai departe.Ocolesc de daa asta Bucsoiu prin dreapta si undeva in sa mi se arata in fata ….Batman…Ajungand langa, imi dau seama ca e de fapt Luci Clinciu, ingerul pazitor al Bucsoiului, cum l-am denumit. Avea grija de concurenti, sa ajunga ok si sa le acorde primul ajutor in caz de ceva. Mergem o bucata impreuna, e un sentiment placut sa vb cu el, e de un calm aparte si-ti inspira incredere, siguranta (ceea ce Politia Romana nu face, fiind sloganul lor) si un farmec aparte, pare de a l locui si tind sa cred ca e…desi pe el il vezi in mai toate locurile in care te astepti mai putin:P

13731483_1122436294494345_6040203765852823078_n

Tot a mea-i

               La Omu 2 ajung in 11 ore si vreo 4-5 minute, ma pun iarasi la masa, aceeasi rutina, Cartofi prajiti, o doza de cola si niscaiva rasete. Aici se punea problema daca sa ma duc pe Valea Iolomitei in basecamp sau sa continui, aveam deja 60 de km, am simteam ok si am zis ca e suficient.Asta pana sa apara dracu pe celalalt umar si sa zica” Cartofi prajiti mai ai, mai ai si o doza de cola, ii lasi tu pe astia sa te intreaca? hai ca-s aproape…nu ti-e mila de omu ala de ti-a carat pachetul pana la Omu? scursura umana ce esti” Bineinteles ca am cedat:)) si am inceput sa-i dau spre Ciubotea, Cu muzica in urechi si muntele in suflet, dau pe coborare cu atentie si bagare de seama. Trec repede de stana, intru in padure si imi pun tehnica in functiune. Ii ajung pe Adelin in checkpoint, dau 2 ceaiuri si ne caravanim de acolo, pe la 12 ore si  40 de minute asa. Dupa forestier, cotim stanga si iau nitel avans, ii las in urma si incep urcarea foarte sustinut. Ma simt excelent, ii dau tare, beau hulpav din parauri si ma spal cu apa rece pe fata de parca incerc sa scap de pacate. Urcarea spre Gaura e lunga si sinuoasa dar destul de abordabila si alergabila pe alocuri. Ajung in checkpoint la Iulian, il salut si o intind repede pe urcare. Imi lasasem frontala la Omu, expre sa fiu nevoit sa trag sa ajung pe lumina. In urma cu ceva ani,. acest lucru era sf pentru multi, acum si muritorii ca mine pot atinge Nirvana.

               Pe urcare ii ajung din urma pe Gica si Pepi, de data asta a doua oara si ajungem la Omu 3 impreuna, 15 ore si 20 de minute zice clasamentul, ceasul meu zice 15 ore. Afara era lumina inca, ceata groasa, frig ca dracu, pantalonii scurti si maieul rezista:)). Aici am ros doar o cola, m-am coit un pic cam mult, a ajuns Adelin din urma, am ratat plecarea lui Pepi si Gica si am constatat ca frontala mea a dat chix. Imprumut una asemanatoare de la o voluntara simpatica, careia ii si multumesc pe aceasta cale si plecam impreuna prin negura noptii ce se asternea. Nu mai vedeam mare lucru si ma bazam pe ghidajul baietilor. S-a creat in cele din urma un mic gap intre noi si m-am trezit prin jnepenisul ce duce catre batrana, singurel cuc. Foita de la Compressport face fata cu brio frigului, e light, sta bine pe corp si mentine temperatura lui( acu de, ce-i mai ramene fiecaruia), o recomand cu drag.

                Pe coborarea spre Gutanu am decis ca nu are rost sa risc nimic, dupa ce am alunecat de vreo cateva ori pe Grohotis si am mers la pas.  A fost un pic greu cu orientarea din cauza cetii si a luminii slabe a frontalei. Am ajuns in cele din urma in checkpoint dupa niste drifturi de era sa ma lase fara cur. Pe urcarea dinspre Strunga ii ajung din urma pe Codrea; urma sa aflu ca au fost pe 2 mereu, insa coechipierul lui s-a rupt si erau nevoiti sa o dea la pas. Merg pana in cp 14, pe urcarea care nu parea sa se mai termine vreodata. Intru in cabana, salut fetele si vorbim  pret de cateva minute, putin plictisit de ceata deasa, drumul lung si orbecaitul pe intuneric. Pot spune clar ca lipsa unei frontale puternice mi-a taiat din cheful de a mai alerga, fizic eram destul de bine, insa psihic eram”whatever….oricum nu ma bat cu nimeni”. De la cp15 pana la finish am mers impreuna cu alde Codrea (la propriu), si i-am lasat cativa metri mai in fata sa aiba parte de finish-ul lor. Am trecut si eu linia dupa 19 ore si vreo 6 minute.

                Un pic obosit, hamesit si cu durere de cvadriceps. Am adormit tarziu, pe la 4, urmand a ma trezi la 5 si ceva sa vad startul celor de la hobby. Ziua de sambata a insemnat somn in reprize, mancare, somn, bere, tenis de picior, vorbaraie multa, rasete, voie buna si s-a incheiat iar cu bere si cu un somn pe cinste pana a doua zi dimineata.

13690638_10153674544443456_3812903156639421259_n

Foto credit:Dinu Turcanu

              Am facut un timp decent(m-as fi clasat pe 5 la general), as spune ca am fortat un pic nota si ca trebuia sa ma rezum doar la 60 de km sau nici atat, insa m-am simtit super bine, am incercat sa ma hidratez constant sa mananc, astfel incat sa am energie, sa simulez un pic TDS-UL din luna august. Strategia a dat roade, mai mult decat ma asteptam, puteam clar sa dau mai bine chiar si acum si sa fi ajuns cu echipa lui Gica, in 18 ore(fac o paranteza pentru a felicita acesti “veterani” ce dau dovada ca varsta nu are limite, nu ca ar fi prea batrani, dar amandoi ar putea usor sa mi fie tata, cate unu pe rand, sa nu ne intelegem gresit:)). Ca si obiectiv pentru anii ce vor urma, imi propun un 17 ore pentru traseul asta, sunt constient de ce pot, (bine mai trebuie si un coechipier pe masura, Hai Dragoane ca nu ai de recuperat mult), imi voi pastra perioada de neaccidentare cat se poate de mult, care apropo a ajuns la 2 ani aproape. Felicit echipa formata din Daniel si Robert ce au zdrobit recordul cursei si au adus-o la un standard greu de atins pentru noi, 16 ore si 5 minute. Au facut insa un lucru bun, au ridicat stacheta si fara sa-si dea seama, au motivat cativa oameni sa-si imbunatateasca timpul de la an la an. Cand ma gandesc ca in 2011 am facut peste 30 de ore iar in 2016 am ajuns la 19 ore si fara sa fiu foarte sifonat, ma face sa cred ca se poate si mai bine si sunt tot mai convins de asta.

              Duminica a insemnat un pic de mancare si socializare, si o varinata mai buna decat drumul cu masina de la pestera la Sinaia ( am urcat pe Obarsie, ca nu mi-a fost de ajuns si am coborat in alergare pe Cerbului alaturi de Bia si Iulian.) Ziua de duminica a fost marcata de inatalnirea cu tipu’ asta:

13692120_1124635060941135_1306383249_o

m-a umplut de energie, mai ca as mai fi dat ceva kilometri, dar ce-i mult si fara odihna, strica.

              Urmeaza pe 23 august, Tds-ul, 120 de km, 7250 de m diferenta de nivel si un obiectiv de …… va las pe voi sa completati orele. Hai sa vedem care se apropie cel mai mult de realitate.

                Ciucas X3 Rules. Felicitari Alexandrei si Corinei pentru locul 1 la feminin, Dragonului pentru locul 2 la mixt si colegilor pentru entuziasm, simplitate si sustinere neconditionata.

Ne vedem…unde altundeva decat pe poteci:)

 

Advertisements