Timisoara21k – 26 martie 2017

Urăsc platul din toti ficații, dar ținând cont că locuiesc în București (sper să termin anul asta aici) e cam singurul meu mod de a ramene cât de cât în formă (și nu de cozonac), cel puțin până când vine weekendul și ‘salbaticul’ din mine își ia porția de munte. Și totuși, ca să vezi cum funcționează mintea omului masochist, am rămas cu un fetiș de ceva timp, cum ar fi să alerg și eu un half și să trag de mine?

Am tot alergat până acum, fie în antrenamente, fie montane, dar plat la full speed, never. Trebuie să recunosc că am tot amânat asta pentru că mi-a fost un pic teamă de faptul că aș rămâne dezamăgit știind că nu pot alerga o distanță lungă la viteză mare. Presiunea pe proprii umeri funcționează că un bumerang; pe deoparte te lasă să visezi și-ți da aripi când ieși la ceva alergări și te simți bine, pe de altă parte dacă nu confirmi, te lovește fix în fufletul tău de copil trist cu aspirații de gazelă.

Iar cu moralul nu-i de joacă, ‘cercetatorii britanici au descoperit că…’ (mai așa ar sună un articol de zvon). Într-o notă mai serioasă, moralul este inamicul nr 1 în calea depășirii de noi bariere. Dacă nu ți-l faci prieten și lupți împotriva lui, corpul nu va ține pasul cu el, oricâta forță ar sălășlui acolosa. De fapt, un moral scăzut e bun inhibator pentru orice, aș merge mai departe și aș spune că funcționează ca un anticoncepțional ce previne cu succes orice ‘sarcina’/performanță.

Așa că după atâta timp, am zis să-mi acord o șansa și să văd ce-i pe terenul asta neexplorat, există și viață după? fericire? vreo brumă de satisfacție? Spun asta pentru că eu mi-s fan declarat munte iar pentru mine asfaltul e o necesitate mai mult, dar cum sunt un om al diversității, am zis why not? (unde încape trail, climbing, triathlon, încape și un half de plat.

Am dat curs acestui gând odată cu anunțarea semimaratonului de la Timișoara, eveniment organizat de de cei de la Sport Guru în parteneriat cu Primăria Orașului. Cum îi cunosc pe o mare parte din băieți și îmi place să susțin ideile noi și faine, am zis că-i pretextul perfect pentru a-mi face botezul.

Oamenii deja au o experiență vastă în organizarea de evenimente așa că am mers la sigur că va fi ceva fain și o experiență unică. Am apelat la Ryanair pentru niscaiva belete ‘eftine’ și pentru a evită un drum obositor pe meleagurile patriei ce risca să ne cam facă la nervi. Așa că 30 de euro a fost un preț decent, mai ales că Dragonu a rezolvat problema cazării, mulțumim frumos Iulia.

Am plecat de cu vineri dimineață pentru a avea un răgaz de odihnă și plimbat, unul binemeritat după atâtea săptămâni de munci. Vinerea s-a lăsat cu o hidratare corespunzătoare, bazată pe malț și hamei, acompaniată cu prieteni faini, Familia Fodor, Luci, Familia Solomon, plus mulți alții pe care i-am întâlnit pe acolo. Hidratarea a fost mai mult decât corespunzătoare și desfășurată în 2 etape, întreruptă de o repriza de 3 ore de somn. Acestea fiind zise, s-a cam dus planul nostru de a alerga vineri:)).

Sâmbătă însă ne-am luat revanșa și am făcut-o că la carte….de prost. O alergare de 16 km pe malul Begai, furați un pic de mângâierea primăverii, de mirosul copacilor acoperit uneori de cel al râului și de pista de biciclete mult prea liberă și lungă, ce amenință să ne scoată la granița țării. Pace-ul a fost cam de 4:48, dar distanță s-a cam simțit în craci și nu-i recomandat în condițiile în care a doua zi aveam să alergăm ca nebunii. După ceva dus, ridicarăm kit-urile și am fost să luăm masă în oraș. Mulțumesc Oana pentru centură de număr, saved my day.:)

Schimbarea orei ne-a determinat să o întindem la somn ceva mai devreme, renunțând la hidratarea cu hamei și să ne comportam și noi că niște ‘sportivi’. Un somn odihnitor, un mic dejun improvizat (încă merg sub semnul haosului când vine vorba de alimentație) format dintr-o banană, niște biscuiți cu cereale și ceva finetti și am plecat împreună cu Dragonu spre start. Afară cam bătea vântul binișor și era destul de frig, o vreme oarecum ce mă avantajează, dar am făcut prostia să plec direct în pantaloni scurți. Stabilisem oricum deja costumația, indiferent de vreme, așa că mare lucru nu aveam ce să schimb, doar că era indicat să rămân cald până la start.

Pentru a face lucrurile mai interesante, eu și cu Dragonu am pus un pariu între noi. Cine nu-și îndeplinea baremul, avea de făcut 2km de înot cu palmare, moartea părții superioare a corpului. Baremul era stabilit în funcție de așteptările fiecăruia, Dragonu avea 1;25, eu 1:24, așteptări create în funcție de volumul de muncă depus și de cât era dispus fiecare să viseze:)). Eu unul aș fi fost super mulțumit cu un pace de 4min/km, drept urmare gândul asta a tot primat în cap în următoarea perioadă, încercând să vizualizez asta la fiecare alergare.

După o scurtă sesiune de încălzire de cam 3-4 km și o intensificare a vântului de zici că parcă ar fi vrut naibii să ne gonească din Piață, ne așezam frumușel undeva în față și asteptam startul. Ca înainte de fiecare start, inlatur emoțiile din gând, așa cum ștergătorul mașinii înlătura stropii de ploaie. Emoțiile sunt bune, dar nu în exces. O doză prea mare de emoții coincide cu așteptări foarte mari, pierderea bucuriei în sine, probleme de alimentație și hidratare, picioare grele și sufocare pe alocuri, adică un fel de moartea pasiunii. Până la urmă am venit să fac ceea ce-mi place, va trebui să mă coordonez cum trebuie și să fac tot ce ține de mine pentru îndeplinirea obiectivului, însă nu vreau ca asta să fie gândul ce va prima în următoarea oră și jumătate.

Am plecat așa cum fac de obicei, mai tare decât aș putea ține primii 5 km, m-am obișnuit deja cu asta, parcă face parte din ritual, te mână cei din spate, te ia vălul, etc. Nu m-am uitat deloc la ceas în primii 5 km, așa că după o analiză atentă am realizat că primul km a fost cu 3:30 urmând să cresc încet, încet până am ajuns la 3:50, 3:52. Când capul nu e în stare să țină un pace decent, vine corpul și preia comanda. De asta îmi place mie să facem echipă, parcă începem să ne sincronizăm în ultima vreme.

Asfaltul alunecă bine sub picioare, cineva cred că l-a uns cu untură..acu sper să nu vina și câinii după noi, deși pe ultimii 3-4 km n-ar fi rău. Vântul începe să sufle a ‘crivat’, numa că nu aruncă cu zăpada ci cu te miri ceva flori și niscaiva nisip. Cum soarele lipsea cu desăvârșire, am renunțat la ochelari și n-aveam niciun fel de protecție. Traseul era desenat în așa fel încât am avut multe locuri în care ne vedeam cu liderii și cu prietenii, prilej pentru un zâmbet aruncat o tachinare.

Din punctul meu de vedere, întoarcerile multe din scurt, au fost un dezavantaj major, forțându-te aproape sa te oprești de tot, sa trebuiască a calca un pic pedala pentru a atinge viteza din nou. înseamnă energie, efort susținut, un pic de frustrare ca nu poți constant, dar deh…astea ‘s condițiile pe care le avem.

Deși nu-s un om friguros, m-am trezit cu mâinile înghețate în maieul meu mult prea subțire și pantalonii scurți, dar totuși am văzut în asta un lucru bun, puteam alerga de frig:)). După primii 5 km m-am calibrat și eu și am început să cam alerg constant, 3:52–3:56 luadu-mi iepuri din față și încercand să țin ritmul. Primii 10km și jumătate i-am terminat în 40 de minute și 24 de secunde, intrând în buclă 2 cu Răzvan Doica. Ceva mai proaspăt decât mine, a preluat un pic conducerea și am încercat să mă țin după el, își luase avans cam de 100-150 de m și am încercat să nu-l scap din ochi.

Traseul a fost frumos construit, din păcate pe margine eram susținuți doar de mașinile din parcare și vântul care bătea ba din față, ba din spate. Îl aveam pe Răzvan tot timpul în față și-l zăream la fiecare întoarcere cum își menținea avansul. Mă simțeam destul de ok, departe gândul de a mă sufoca sau a claca, dar parcă nu mai aveam forța de a crește viteza mai mult și de a încerca un negative split. Primii 3 km din cursă la viteză mult peste ce trebuia, vântul aspru și noutatea cursei, au înclinat un pic balanța și m-au făcut mai cumpătat.

Între km 14-17 ritmul a scăzut și am ajuns  la peste 4/mie, bine că nu m-am uitat la ceas în timpul cursei și n-a apucat să mă demoralizeze. Pe ultimii km am fost ajuns de Petre, am scăzut bine la sub 3:50 și am încercat să stau acolo, dar cumva nu mai aveam resurse să scad și mai mult sau pur și simplu mi-a fost frică de vreo crampă, ținând cont că nu am luat nimic în timpul cursei, nu mai zic de hidratare. Așa că m-a cuprins o senzație ciudată, ura aia specifică care mă făcea să rămân fără de energie s-a transformat într-o senzație de automulțumire nespecifică mie. Așa l-am lăsat sa se duca si  am terminat cu un ritm de 4/mie.

Timp final 1:22.07, mult sub ce-mi propusesem și mai mult decât satisfăcător, alergasem cu un ritm de 3:53 pe km, clasament aici. Locul 1 la categ 19-29 și 22 general, mult sub elitele noastre.

Un timp ce nu mă face cu nimic mai special, nu mi cresc nici aripi, nu devin nici mai faimos, nici mai special, rămân același io, un pic dur cu mine pe alocuri, cu pretenții mai mari de la mine și sper eu cu ceva mai multă experiență să pot ajunge acolo unde vreau. Unde? momentan nu zic, o luăm pas cu pas.

Dragonu a fost cu 30 de secunde puțin peste baremul sau, drept urmare, miercuri a făcut că peștele:)). Era așa de frig afară și mă răcisem atât de tare, încât nu eram în stare să țin un pahar în mână și riscăm să-l vărs cu totul pe mine. Ne-am retras într-o bodegă împreună cu Familia Fodorilor și am stat la căldură și povești. Am făcut câteva sprinturi apoi la cursa copiilor, mă simțeam ca un vânat, mușchii nu mai reacționau așa cum trebuie de la atâta tremurat, așa că după 3 ture am cedat locul. Soarele s-a îndurat până la urmă de noi, așa că a început să ne încălzească încet dar sigur.

Înainte de premiere am avut plăcerea de a mai discuta cu Marius Ionescu despre una altă, întărind încă o data ideea că pe lângă sportivul ‘care ieste’, e om. În cale afară de modest, răbdător și mereu cu zâmbetul la purtător, uneori îmi da impresia că omu asta nu știe să fie supărat. Am fost de acord unul cu altul în multe privințe, așa că diferența dintre noi rămânea doar de valoare:)), una uriașa ce-i drept, dar lăsând astea la o parte, a fost o discuție plăcută și relaxanta, făcând timpul să treacă mai ușor până la premiere.

Nu am fost deloc interesat de loc, ci doar de timp, drept urmare, mare mi-a fost mirarea când a fost prezentat podiumul la categ 19-29 și am observat că timpul locului 3 era mai mare decât al meu. Imediat s-a încropit ideea, după anunțarea locului 2 că aveam să câștig categoria de vârstă. La fel ca la  triatlon, am debutat pe teren necunoscut cu un podium. Ce-i drept, nu unul care să mă facă să crească inima în mine, la general eram totuși pe 22, dar raportat la volumul meu de muncă și pasiunea cu care fac lucrurile, a fost un lucru bun.

Felicitări organizatorilor, voluntarilor și tuturor celor care au susținut sub o formă sau altă acest eveniment, e nevoie de mai mulți oameni de genu ce pot da un exemplu pozitiv și să lase ceva în urmă lor, altceva mai mult decât gunoi, frustrări și dezamăgiri.

Seara s-a încheiat plăcut, în compania Fodorilor, cu o hidratare pe măsură, într-o bodeguta destul de faină și cu un joc de monopoly cu Ana, mezina familiei. Acu gata, mă întorc la munții mei, în alergare, pe bicla, pe skiuri, am întorc la origini, acolo unde îmi place, chiar și atunci când nu dau randament. Sper ca experiența asta să mă ajute în alergarea montană și să mă facă ceva mai rapid decât in anul precedent.

Mulțumesc Salomon România și Ciucas X3 pentru sustinere.

Pentru voi, fără accidentări și ne vedem în vârf de munte.

Advertisements