2×2 &Ciucas x3

 

Desi poate creea impresia ca se inspira din postul lui Robert Hajnal, va asigur ca nu este cazul… desi asemanarea izbitoare dintre ele este abandonul meu la ambele curse, lucru nemaipatit pana acum. Pe deoparte el un alergator consacrat si mult mai bine pregatit, cu obiective cu adevarat indraznete, pe deoparte eu, intr-o ‘cursa’ de regasire si dezvoltare fara ‘finish’, cu obiectivul real de a atinge un echilibru (cred ca mai degraba alerg dupa fata morgana).

Sa o luam cu inceputul, 2×2. Aici e simplu, nu-s multe lucruri de spus, si nu ma refer la cursa ci la faptul ca n-am apucat sa fac prea multi purici…aaaa pasi. Am ajuns de cu seara la locul faptei, cu gandul de a ma retrage rapid la somn. Doar ca Perseidele (partea frumoasa a serii) au tinut sa ma vrajeasca nitel precum Jocul Ielelor a lui Eliade. Si daca pe ele nu m-am suparat, nu acelasi lucru pot spune despre ‘colegii’ ce au ales sa si puna cortul langa al meu si care uitasera cu desavarsire ca mai sunt alte 10 pe langa. Si s-au pus pe spovaruit si behait de parca erau virgine. Daca cu vorba buna n-a mers, am scos din tolba mult prea plina cateva pizduiri asezate bine in propozitie si treaba s-a linistit. Chiar si asa, nu am avut un somn mult prea odihnitor si dupa un mic dejun de-a dreptul tampit, o negresa si o banana ( ba nu va ganditi la mizerii) am plecat in cursa.

Cu o stare de greata asa si lehamite, am pornit in ritm agale pe prima bucata pana in Saua Caprei, fiind depasit de mai multi cunoscuti. Dupa ce am trecut de lac, am mai urcat nitel si pe urmatoarea coborire am calcat stramb si mi-am facut o intorsura de mistret de toata frumusetea. Am simtit in tot corpul o fulgerare si o moleseala instanta in gladiole. Am mai continuat asa dar ritmul a scazut vizibil iar increderea era undeva la soacra’sa, isi facuse de mult bagajele. Ma simteam ca iarna fara zapada, ca somnul fara vise, parca alergam in pula goala. Aveam momente in care imi era efectiv frica sa dau drumul la picioare, pentru ca nu le mai simteam stabile deloc. Durerea era acolo, dar nu ceva de speriat. Atunci creierul a intrat imediat in joc si a pocnit de 2 ori din degete, a taiat cateva fire si s-a nascut brusc ideea abandonului. Nu tu 9 luni, nu tu stari de greata, crampe stomacale, nimic, hoc poc, ‘e timpul sa tragi pe dreapta, nu esti in stare de nimic, esti un pusilau cu talente de alergator, stai dracu in banca ta daca nu vrei sa-ti iei concediu pentru restul anului’. Culmea, nu-s genul de om obedient si multi stiu asta, dar sa mor daca aveam ceva de comentat, am imbratisat imediat ideea de parca moto-ul meu in viata ar fi ‘crede si nu cerceta’. Totusi n-am cedat asa usor si am mai mers pana aproape de Podul Giurgiului si cand am vazut ca ma misc un pic mai rapid decat constructia autostrazilor la noi in tara, am zis ca e gata. Am pus in balanta faptul ca risc sa-l fut si mai tare si nu e ca si cum il puteam ingropa acolo si-l gaseam la primavara bine crescut, eventual si cu ceva ramificatii. Decat sa pun salvamontii pe urmele mele pentru o prostie ce tine de orgoliu, mai bine zic pas; abia facusem 3 km din cursa, mai era fix de un maraton cu 3500 diferenta de nivel.

Asa ca mi-am luat coada intre picioare si m-am intors in baza. Nu am mai zabovit mult prin zona pentru ca am refuzat spectacolul grotesc din jurului zonei Balea si am decis sa plec spre Ciucas, pentru a fi alaturi de prieteni si a-mi linge ranile. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa fiu scos din cursa de un asemenea eveniment, desi mi s-a mai intamplat sa calc urat pe glezna, dar preupun ca nu a fost ziua mea si semne au tot fost de la inceput. Asa ca voi pune totul pe seama unei zile mai proaste si ceva oboseala acumulata ce a dus la neatentie.

Urma Ciucas X3 in vreo 3 saptamani si trebuia sa ma concentrez pe recuperare si chestii organizatorice.  Lucruri pe care le-am inceput inca de a doua zi cu vreo 20 de km de marcat, trecking usor si alergat de virgina. Nu a fost asa rau precum ma asteptam, dar ma temeam un pic, ca dracu de tamaie. Saptamanile ce au urmat, am dat cateva alergari de control, tot in zona Ciucasului si lururile pareau ca s-au stabilizat. Era o jena undea acolo, dar glezna devenea ce era inainte. Un eveniment mai putin fericit, m-a scos complet din starea mea si m-a dus intr-un spatiu intunecat, acolo unde nu-s nici prajituri si nici liniste. Un uragan de sentimente si ganduri m-au inconjurat, neavand posibilitatea sa ma refugiez in niciun adapost si m-au lasat fara  reactie. Deh, se zice ca un necaz nu vine niciodata singur si aparent in ultimail timp au tot venit, de parca erau intelese intre ele. Cert este ca uneori o imbratisare sau pur si simplu oameni potriviti langa, fac mai mult decat o mie de cuvinte, cocolosiri  sau imbarbatari pline de clisee. Aproape e ca principiul lui Pareto pe care Alexandra tot vrea sa mi-l aplice uneori:). Dupa toata chestia asta am simtit nevoia sa ies nitel din peisaj, iar munca nu mai ocupa un loc in mintea mea. M-am refugiat in Ciucas si mi-am investit toata energia de care mai dispuneam in a face lucruri faine pentru concurs. Asa ca alaturi de Dragos si Alexandra, plus oamenii ce au tot venit in cursul saptamanii, am muncit si ne-am pus mintile la contributie in asa fel incat Ciucas X3 sa devina un concurs asa cum vrem sa fie.

A fost o saptamana intensa, cu multa organizare si munca fizica, combo-ul perfect pentru a nu lasa mintea sa se intoarca in locuri de unde cu greu iese la suprafata. Aveam nevoie de oboseala de genu asta, tocmai pentru a amorti alte simturi. Ca nu era tocmai reteta corecta, aveam sa aflu sambata, cand din cauza oboselii, a lipsei de somn si alimentatiei echilibrate, am fost nevoit sa renunt dupa 15 km de alergare din cursa de Ultra. So am sacrificat o cursa pentru o saptamana in organizare. Imi pare rau? Nicidecum, ma bucur ca am fost langa oameni faini, m-au tinut in priza, pe linia de plutire si mi-au dat motive sa zambesc. Singurul lucru pe care il semiregret e ca am luat startul si nu am stat sa ajut pana la capat, dar aici e cu dus intors pentru ca stiam ca aveam nevoie de o cursa in care sa-mi pun demonii la podea, sa fie numarati si multimea sa aplaude, aveam nevoie de timp cu mine, sa fac ce n-am facut atunci cand am ramas fara reactie.

Nu voi continua pe subiectul asta prea mult, cert e ca am renuntat dupa mai multe incercari de a gasi solutii, am mancat, am baut apa constant, mi-am pus si muzica in urechi, am fost convins de bunul meu prieten Zsolt sa continui, dar din pacate nimic nu a invins starea de oboseala. Eram in locul potrivit, insa momentul nu era ce trebuie. M-am intors spre Check pointul din Valea Stanii si m-am bagat in cort sa dorm; am fost trezit de caldura si concurentii de veneau de la maraton.

Am incercat sa dau o mana de ajutor si sa trec peste gustul amar al abandonului intr-o maniera mai faina. Am demarcat in sens invers si am stat in zona startului asteptand concurentii si am vegheat concursul din umbra.

Cu ce am ramas dupa toata chestia asta? Cu sentimentul ca ajutorul meu a fost si este apreciat si ca am contribuit cu brio la organizarea unui concurs fain, in familie; cu viziunea mai in ansamblu a ceea ce inseamna munca pentru un eveniment de o asemenea anvergura si efortul depus an de an. Am ramas cu cateva idei pe care vrem sa le implementam anul viitor, pentru a fi mai eficienti si mai profi, iar multitudinea de feedbackuri pozititve nu a facut decat ca oboseala cumulata sa fie suportata mai usor. Urmeaza mult somn, recuperare, reluare de antrenamente, cladire psihic brick by brick si o iau de la capat, no matter what. Cert e ca fara munca in directia asta, nu poti avea asteptari foarte mari si eu am gresit in ambele directii. Cand ma uit la cum muncesc unii pentru a ajunge unde sunt si ce fac eu in directia asta, mi se pare o gluma. Va trebui sa renunt sa mai am asteptari mari raportat la ce fac pentru a le avea si sa muncesc mai mult. Au fost si curse reusite si altele mai putin reusite, totul e ciclic, importanta e sanatatea si oamenii din jur, pentru celelalte exista…

Inca sustinut de SalomonTeam Romania, Trisport, Garmin si Ciucas X3 nu stiu daca sa-i mai pun ca sunt familia mea adoptiva. De ce ma ‘support(a)’ omuletii astia? Cu siguranta fiecare are motivele lui si ma simt fericit cand pot ajuta la randul meu si putem creea o comunitate, asa cum ne dorim. Sa ne tot sprijinim reciproc, pentru ca impreuna suntem mai frumosi si mai puternici.

Advertisements