Coasta Dalmatiei (pe 2 roti) -25.09-2-10-2017

Uitandu-ma la ultima mea postare, imi dau seama ca n-am mai scris nimic pe blog de ceva vreme;nu pentru ca nu am mai facut nimic intre timp, ci doar pentru ca am tot amanat din diverse motive.

Astazi nu e despre alergat, ci despre un plan al meu mai vechi, ce in sfarsit pot spune ca l-am dus la bun sfarsit si ma bucur pentru asta. E un plan mai vechi de al meu,( de vreo 5-6) ce nu s-a concretizat decat in urma unor serii de conjuncturi random. Cum planul meu pentru a merge in Dolomiti s-a destramat usor dar sigur, si cum mintea mea era deja setata pe ‘concediu mood’, a trebuit sa incropesc rapid un plan pentru a nu risca sa stau acasa si sa-mi fut si mai mult starea.

Dupa 2 zile de stat acasa, am gasit in cele din urma varianta ‘semicastigatoare’; un bilet ieftin pana in Budapesta (29 de euro pe segment) si de acolo o conexiune pana in Ljubliana, cu un flixbus. Biletul ieftin a venit si cu un bonus, o gasca de tigani galagiosi si lipsiti de maniere ce riscau sa ma acompanieze pana la destinatie. Norocul meu e ca am fost inspirat si am cautat alt loc in tren. Pana la destinatie am facut in jur de 16 ore, bicla nu a deranjat pe nimeni (fiind demonata), mai putini pe vecinii nostri unguri, ce aveau chef de harta. Cum aveam cam 3 ore la dispozitie pana sa ajung la bus, am facut o scurta plimbare in oras, reamintindu-mi de ce imi place acest oras. Culmea, aproape coincidea cu perioada in care mergeam la Piros si aveam cam aceeasi activitate, asa ca a fost ca un deja vu.

 

Drumul cu autocarul a fost cam obositor, asa ca nu recomand genul asta de alternative pe distante lungi. Ajuns vineri la Bitzu, am colindat impreuna orasul, am dat o mini-alergare la munte, timp in care m-am gandit…incotro? am venit cu bicla pana aici, doar sa o ard in oras? Am invartit harta pe toate partile, am studiat accuweather de m-am plictisit, am incropit tot felul de mini-variante dar parca nimic nu se lega si desi Coasta Dalmatiei era lunga si vremea amenintatoare, cumva tot asta ma atragea. Acu…eu am o problema; nu prea ma incurc cu jumatatile de masura si-mi place sa fac lucrurile gen ‘go hard, or go home’. Desi coasta avea in jur de 600 de km, in capul meu se forma deja ideea si de acolo ce plm faci, un’ te duci? Cum imi era foarte greu cu avion si alte mijloace de transport, am explorat ideea de ma intoarce in Romania, tot pe bicla; asta insemna in jur de 1500 de km, 12000 de m dif pozitiva de nivel si doar 7 zile la dispozitie. Matematica simpla, realitate cruda.

Asa de mult m-am coit ca inainte sa ma decid sa plec, cu vreo ora..aveam bilet rezervat pentru Passau, cu ideea de a face traseul Dunarii pana in Budapesta (vremea parea stabila).

Facand o mica paranteza, cel mai greu in toata treaba asta a fost plecarea. Desi ma vedeam facand asta oricand si doar timpul imi era dusman, cand m-am trezit cu toate datele puse pe masa, creierul meu a inceput sa fabrice tot felul de motive sa nu ma lase sa plec…ca e mult, ca e frig, da un’ plm te duci tu singur?, nu o asa ti iasa etc. Atunci am realizat de fapt diferenta intre oamenii care au vise si cei ce le pun in practica. Si mi-am zis, daca nici acum cand am cu ce, nu fac nimic, apai degeaba visez eu ca o sa ma frustrez mereu ca nu am profitat de libertate atunci cand am avut-o. Overthinking it’s bad…in orice conditii. Asa ca i-am dat muie creierului, i-am rasturnat farfuria de ciorba in cap, am renuntat la Passau si am revenit la planul initial cu gandul de a pleca spre Rijeka si de acolo Coasta, asa cum mi-am dorit-o.

Desi aveam un back up plan sa ma ia cineva cu masina pana in Rijeka, am optat pentru varianta de a merge pe bicla, totul pentru a fi mai autentic si a intra mai repede in starea de aventura. Cum i-am zis si lui Bitzu, ‘adventure all the way’.

 

Asa ca pe o vreme mai degrama caineasca si cu ploaie mocaneasca, m-am pornit in jur de ora 1, in ideea de a parcurge distanta de 143 de km pana la lasarea intunericului. Greul l-a reprezentat iesirea din oras si gasirea unor rute ce ocolosesc autostrada, GPS-ul cam radea de mine pe alocuri asa ca mi-a dat ceva batai de cap. Dar cumva lucrurile s-au limpezit, si afara si in capul meu. Ploaia s-a oprit si am inceput sa pedalez cu spor, in ideea de a ma prinde ploaia (daca e cazul) cat mai aproape de destinatie. Am pedalat cu spor si ganduri usoare, bucurandu-ma in sinea mea ca in sfarsit am pornit si fiind curios ce provocari voi avea pe traseu. Am avut bagaj usor, un portbagaj imprumutat de la Andrei si un mic rucsacel cu lucuri utile.

Kilometrii au zburat,ma bucuram de peisaje, de asfaltul intins de urcarile de pe traseu si de apropierea granitei. Cumva intrarea se facea pe autostrada si eu n-am nimerit iesirea…asa ca m-am trezit mergand cam 4 km pe ea, dupa care am iesit pe niste stradute de mi-am incurcat urechile. Am ajuns in Rijeka pe seara, iar gandul de a sta in hamac a disparut rapid si sigur.

Un hostel ieftin si fain a fost gaselnita de ultima ora si cea mai buna varianta. Dupa un dus scurt si o socializare cu pisica gazdei, am fugit in oras dupa mancare si dezmortire.

In Hostel am intalnit un catalan ce plecase de 8 luni de zile cu bicla, statuse o luna in Romania si combina pedalatul cu urcatul pe munti. Asta inseamna o bicla incarcata full, ce aducea a motor mai degraba dar numa la greutate. Omul cheltuise in 8 luni de zile putin peste o mie de euro, ceea ce mi se paruse wow;imi parea foarte fericit cu ceea ce face,cu putinul pe care il are si cumva mi-a indus si mie aceeasi stare.

Ziua 2 a inceput cu mic dejun, saracios in calorii dar cu un pic de soare si o zi ce parea promitatoare. Incepeam sa pedalez efectiv pe coasta si asta ma incita. Am pedalat de-a lungul Adriaticii si am furat din calmul Marii. Eram fix unde trebuia sa fiu, se intampla ce trebuie si eram impacat cu asta, lucrul care conteaza cel mai mult.

Nici macar vantul din fata ce-mi ingreuna pedalatul nu ma deranja, mergeam in ritmul meu si ma bucuram de moment. Pauza de masa am facut-o in Karlobag, impreuna cu Adria (tica). Mancare ieftina si nesanatoasa pe alocuri, asezonata cu miros de sare si valuri sporadice. Am plecat dupa masa, in jur de 3 juma 4 in speranta de a ajunge cat mai aproape de Zadar.

Am prins si un filtru de politie ce ne-a oprit pe fiecare explicandu-ne ca mai incolo se filma o reclama. Lumea era calma, far claxoane sau spume la gura, lucru ce-m placea maxim. Cum apusul l-am prins pedaland, imi era clar ca noaptea va veni curand asa ca m-am uitat pe harta dupa cea mai buna varianta. O plaja la nici 25 de km de Zadar, parea locul potrivit pentru a-mi intinde hamacul. Zis si facut; luna sus pe cer, valuri mici dar razlete, somn…ioc, Abia spre dimineata daca am putut inchide ochii 2 ore intregi,Dupa 200 de km de pedalat, nu era cel mai bun tratament asa ca trebuia sa regandesc strategia.

Dupa ce mi-am strans lucrurile, am luat drumul Zadarului si cand am ajuns acolo…nu era chiar totul in zadar. Am gasit un oras frumusel, cochet, i-am batut strazile pret de cateva ore dupa care am luat iar drumul Coastei pentru a ma minuna si de alte locuri.

Berea si pauza de masa au coincis cu Orasul Sibenik, plus prima baie in Adriatica de cand ma pornisem. Am stat chill si m-am bucurat de soare si de o masa incropita pe genunchi. Tot aici am facut si prima pana, dar pe care am rezolvat-o destul de rapid, gasind un magazin cu cele trebuincioase in zona, guess I was lucky.

Spre Trogir am ajuns la apus, aproape inoptat si mi s-a parut f misto locul incat nu am dat importanta ca se inopta si mai aveam 40 de km pana in Split. I-am pedalat pe timp de noapte si pe niste drumuri cam rupte. Am ajuns intr-un oras mult prea aglomerat pentru gustul meu si foarte galagios.

Booking mi-a salvat camesa si de data asta si am gasit un hostel ieftin si bun in apropiere la 10 euro. Dupa un dus si ceva mancare, parerea mi s-a schimbat complet si chiar m-am plimbat pe stradutele cochetului oras. Am ajuns intr-o piateta unde un omulet canta coveruri la chitara. Pret de 2 ore, mi-am adormit simturile si mi-am bucurat fufletul cu melodii care mai de care mai faine. Ne adunaseram foarte multi acolo si toata lumea parea bine dispusa. M-am dus la somn multumit, si cu gandul ca dimineata voi vizita orasul din nou.

Lucru pe care l-am si facut, chiar cu riscul de a nu ma tine de cuvant si fac cei 200 de km propusi pe ziua de azi. Lucrul avea sa se adevereasca foarte curand, cand nici nu iesim bine din oras si am zarit un batman pe bicla cu un catel in spate. A fost de ajuns sa schimbam 2 vorbe si sa convenim sa ne oprim undeva la o bere.

 

Am ales o plaja din zona, am impartit micul dejun pe care nici unul din noi nu-l luase si am stat de vorba la o bere buna. Omul era din Bordeaux si plecase de vreo 2 luni cu gandul de a sta iarna undeva in Albania. Era chill, fara prea multe griji la prima vedere si parea impacat cu ceea ce face. Am zis ca ar fi trist sa nu profit de moment si de oamenii ce-i intalnesc in cale si sa fac din tura asta doar una de palmares contracronometru. Ziua era deja compromisa si ma gandeam ca nu voi mai face prea multi kilometri.

Am pedalat de-alungul Rivierei Makarska prin niste peisaje de vis, totul parea ireal de frumos, era cald, liber, doar niste nori pe cer ce nu pareau sa puna mari probleme.

Noaptea m-a prins undeva la granita cu Bosnia (Neum), cautand cazare si ceva haleu. Booking nu a mai fost asa magic asa ca am optat pentru un somn sub cerul liber. Cum ma plimbam eu asa in cautare de apa si haleu, dadusem peste un hotel ce mai era deschis doar pentru prietenii patronului. L-am intrabat doar daca pot lua niste apa si dupa ce m-a descusut putin, m-a pus si la masa si mi-a oferit si o camera, refuzand total plata mea. Un alt moment al zilei ce mi-a intrat direct la suflet, oameni simpli, dezinteresati de lucruri materiale, ci mai degraba de o poveste buna. Ma simteam exact ca Harap-Alb cand pe drumul sau initiatic dadea peste tot felul de oameni ce aveau sa-i fie de ajutor mai tarziu.

 

Ziua 5 a coincis si cu sfarsitul Coastei si cu un deznodamant neasteptat. Fiind chitit sa ma incadrez in zilele mele libere, aveam de gand sa pedalez ca un erou astazi. Doar ca dupa 70 de km si cateva urcari zdravene, m-am ‘trezit’ la marginea Dubrovnik-ului cu o imagine in fata ochilor de nedescris.

Am intrat in oras si primul lucru pe care l-am facut e sa imi iau cazare si sa dedic toata ziua pentru a vizita cetatea si imprejurimile. Mi-am anuntat prietenii si i-am rugat sa se joace nitel pe harta pentru a-mi da cateva variante de ajuns in tara, in maxim 3 zile. Intre timp, am facut un dus si am fost sa vizitez cetatea si sa ma pierd printre stradutele medievale.

Am dat in jur de 23 de euro sa vizitez cetatea, locul in care s-a filmat Game Of Thrones, Robin Hood si Star Wars. Am fost rasplatit cu peisaje pe masura, am intalnit protectorii castelului cand copiile fidele nu sunt prezente (cateva pisici numa bune de zmotocit) si mi-am satisfacut placerea de a fi intr-un loc de poveste.

Dupa 7 ore de umblat in oras m-am retras la Hostel facand planuri pentru zilele ce urmeaza. Planul de a face coasta s-a incheaiat, urma intoarcerea acasa. Aveam de ales intre 15 ore cu autocar pana in Belgrad, apoi inca 10 ore tren pana in Bucuresti (cel putin) sau 700 de km de pedalat cu 5000 dif de nivel, totul in 3 zile. Nu m-a fost greu sa aleg…

Ziua 6

 

 

Se anunta o zi lunga dar frumoasa. Distanta trebuia impartita cumva in 3 zile si nu prea mai era loc de compromis. Am intrat destul de rapid in Bosnia, doar 20 de km mi-au fost de ajuns pentru a parasi tara.

Pe drum am vazut o masina de Bucuresti si cumva am zambit. Am intalnit-o cativa km mai incolo pe marginea drumului… am intrat in vorba si am cunoscut o actriva ce inca activeaza pe scena teatrului romanesc, profesoara si pe deasupra. A fost un moment fain ce m-a facut din nou sa zambesc. Culorile toamnei se jucau sub ochii mei fascinati si aproape ma indemnau sa mai iau o pauza. Am luat una, neasteptata, undeva aproape de Bileca.

Un caine chinuit si fricos s-a apropiat de mine tremurand si plangand, nestiind la ce sa se astepte din partea mea. Cred ca a simtit ca va fi ok, pentru ca am scos tot ce aveam de mancare din rucsac si i-am dat lui. Manca si painea cu o pofta de necrezut, la cum arata nu cred ca mai mancase de ceva timp. A fost momentul in care mi-au dat lacrimile si am injurat prima data de cand am plecat, am injurat omul tampit si fara mila si neputinta de a face mai mult. Cand am urcat pe bicla, cainele a inceput sa fuga dupa mine, probabil a simtit ca sunt salvarea lui;pret de cativa km am fost moale…

Drumul era mai mult pustiu, insorit si plin de paduri, atat de liber incat am avut timp sa fac un selfie intr-un tunel lung de 2 km si sa fiu prins de urmatoarea masina, abia dupa 10 minute…cam atat de liber. Noaptea m-a prins mai devreme decat ma asteptam si inca nu stabilisem sa ma opresc. Imi propusem Visegard ca si destinatie, desi mi-am zis ca nu voi mai pedala noaptea deloc. Asa facem mereu, uitam ce ne propunem, asa s-a intamplat si acum.

Am mai pedalat cam 2 ore, prin niste tuneluri care de care mai neluminate. Am ajuns in oras dupa 240 de km si 2700 de m dif de nivel, oficial cea mai lunga si grea zi. Eram in cautare de net petru a gasi ceva cazare, asa ca un localnic mi-a recomandat o casa de pariuri din zona. Dupa care m-a si invitat la cateva beri inauntru, in ciuda faptului ca venisem de pe drum si nu miroseam tocmai a parfum:)).

Cazare am gasit la un mosulet, nu departe de oras la un pret decent. Isi transformase casa in hostel, o listase poe booking, ceea ce mi s-a parut f cool. Ne-am inteles toata seara folosind google translate, it was mega fun. Dus, o mancare light si somn, a doua zi aveam de gand sa o iau de la capat.

 

Dimneata am plecat pe un frig crunt si o ceata ce mijea incet incet printre razele soarelui. Toamna isi pierdea usor din puteri, dar nu si din culori. Am urcat destul de mult in primele ore ale diminetii, dar mereu imi repeteam in minte ca o mantra ‘what goes up, goes down’. Nu aveam cum sa dau gres, treceam mult mai usor peste momentele grele. Am trecut dupa cateva ore si granita cu Serbia si ma apropiam tot mai mult de casa, impropriu spus, mai aveam cel putin 450 de km.

Pana la Uzice am tot avut de urcat si coborit. Insa odata ajuns in Oras, dupa o plescavita si nitica odihna, au urmat 70 de km de plat, ce s-au scurs destul de rapid. Pe drum am intalnit si un romanas, trecut bine de 45 de ani, pe o bicla veche si cu bagaj ponosit. Am schimbat cateva vorbe si tot insista sa raman in Cacak, desi i-am tot repetat ca azi am de pedalat mult. M-am despartit de el, am trecut de Cacak, cu gandul de a ajunge in Kragujevac.

Dupa o buna balaureala pe acolo, am mers mai departe si m-a cam prins noaptea. Am dat intr-o groapa si am facut a 2 a pana a turului, dupa 200 de km. Inspiratia mi-a zis sa  cer ajutor, si am gasit undeva la o casa acoperita de negura noptii. Omu m-a dus la un prieten de al sau, nu inainte de a-mi povesti despre greutatile sale ca cetatean sarb. Am nimerit intr-o curte in care oamenii si-au pus la dispozitia mea….un tractor. Neavand o pompa de picior, compresorul a tinut locul ei si mi-au umflat roata un pic mai tare decat as fi putut eu. Dupa un ceai cald, am plecat mai departe, negasind cazare in satucul ala. Alti oameni buni mi s-au aratat in cale si alt moment fain al turului a fost bifat, Totul e despre oameni.

Incurcand iar drumul, am mers o bucata de 10 km pe autostrada, nemaiavand chef de balaureala si fiind lovit de oboseala. Singura cazare din Svilajnic, pe care am gasit-o cu ajutorul unui localnic (aveam escorta pe scuter), apartinea unei femei vorbitoare de limba romana. Bucuros nevoie mare, am fortat un pic nota si am cerut ceva de mancare. Am primit asta: A fost cam cea mai scumpa cazare din toata excursia, in jur de 90 de lei, dar putin mai conta.

 

Svilajnic – Drobeta

M-am trezit un pic intepenit, dar constient ca asta era ultima zi de pedalat. Ma asteptau 220 de km in fata, plus cursul Dunarii, un traseu pe care-l facusem cu un an in urma, povestea aici. Din nou frigul a intrat in oase si dupa 2 ore de pedalat cu o medie de cam 26 la ora, au urmat cam alte 3 ore bune in care vantul din fata ma tinea pe loc. Aveam portiuni in care pedalam la vale cu 15 la ora. Totul a fost salvat de fructele gasite pe drum, mere, pere, gutui, struguri, o zi autentica de primavara in care m-am tot hranit cu fructe.

Ajuns in Golubac, m-am ospatat de la o cofetarie cu diverse chestii. Bineinteles ca nu se putea fara companie, un catel bagabond tajnea la ce aveam si cum nu-s chitra, am sharuit cu el din ce aveam. Dupa o ora juma de pauza, am plecat de-alungul Dunarii cu ceva pofta mai mare de pedalat, pe masura ce intram in ultima 100 de km.

Drumul a fost liber si un bun prilej de readucere aminte a experientei trecute. Am rememorat intamplari de pe traseu si am zambit in mintea mea. Imi iesise ceea ce-mi propusesem, chiar daca ultimile 3 zile au fost foarte dure. Turul era pe sfarsite, dar nu si energia mea.

Am ajuns in Drobeta inainte de lasarea intunericului si mi-am respectat pe cat posibil promisiunea de a nu mai pedala pe noapte.

Am luat trenul de la 3 noaptea si am ajuns in Bucuresti la 8 jumatate. Am avut noroc ca am apucat sa dorm in tren, altfel ar fi trebuit sa spun pas la munca si la ziua de marti. Tot drumul de la gara pana acasa, n-am pus curu pe sa, am pedalat in picioare, cam atat de mult mi se luase de pedalat mult.

Funny facts:

 

Nu am cumparat niciodata apa de alungul turului. Am gasit destule surse de apa, iar localnicii au fost destui de draguti sa-mi ofere. Am inteles ca in Germania sunt obligati sa-ti dea de mancare si baut, daca calatoresti astfel (cred ca stiu unde mi fac urmatoarea excursie:))joke).

Am baut o singura sticla de cola.

Am consumat 29000 de calorii, lucru ce explica faptul ca o saptamana dupa mancam ca o termita.

M-am cantarit abia dupa ce am facut ce scrie mai sus si aveam greutatea cu care plecasem, semn ca nu slabisem mai mult de 2 kg.

Doar de 2 ori am facut pana si am rezolvat-o destul de rapid. Nu as putea spune ca am avut incidente neplacute, ba din contra.

Daca voi mai face asta? Hell yaaaa, dar cu mai putin bagaj si poate insotit, daca nu, e bine si singur.

Concluzia turei?

Lumea asta e mare si frumoasa iar oamenii sunt feluriti la orice pas. Ma bucur ca am mai dat si peste unii cumsecade, in felul asta am luat o portie zdravana de ‘faith in humanity restored’. Cum totul e despre si pentru oameni, am tinut o mica prezentare in cadrul Magazinului Proshop, intre prieteni, cu beri si ceva snacks-uri. Pentru ca lucrurile sunt facute sa fie impartasite si pentru ca altfel totul se rezuma la cifre si recorduri. Am zis sa nu intru in categoria asta si sa-mi tin prietenii aproape.

La 2 saptamani dupa asta, a urmat Cappadocia Ultra Trail; de ce? pentru ca a sta locului inseamna sa-mi neg existenta, iar o blasfemie mai mare ca asta nu exista, asa ca fac de obicei fix ce simt, cu riscul de a fi judecat, invidiat sau ignorat. It’s all a game, I play by my rules.:)

The end!

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s