Marathon 7500 – Winners in 2019

                          S-a cam asternut praful sau mai bine zis cenusa de cand nu am mai scris ceva pe blog. Lipseste din cronologie anul 2018 pana in prezent, asta nu pentru ca nu s-a mai intamplat nimic, ci pentru ca nu am mai simtit nevoia sa scriu… Am zis totusi ca merita sa revin un pic la obiceiuri mai vechi si sa povestesc putin despre experienta de anu asta.

                           Contactul cu 7500 a avut loc in 2011, practic anul ce a coincis cu inceputul meu in ale alergarii montane, necopt, poate nesabuit pe alocuri, am terminat cursa alaturi de Dragonu, povestea aici. Au mai urmat ani cu incercari, care mai de care mai indraznete, ceva abandonuri din motive medicale, planuri facute totul pentru a scurta din timpi. 2017 a fost cel mai bun concurs al meu la 7500, culmea …atunci am iesit pe 3 la open cu 16 ore si 46 de minute si a fost o experienta wow, puteti citi aici. La 2 ani distanta si cu o cursa de 3200 in 2018, am cochetat iar cu ideea de a alerga cursa mare, doar ca…eram departe de forma din 2017, am alergat putin, cam 850 de km pana in ziua cursei, aveam niste bagaj in plus ( de care am reusit sa scap intre timp) si naivitatea ca pot scoate un timp mai bun, chiar si in conditiile astea:))).

                           In toti acesti ani, am jucat rolul curvei si am schimbat partenerii pana am ajuns la Pisicu”, coleg in CiucasX3, om fain…aaaa patruped de treaba si mai important, mult mai antrenat ca mine, teoretic eu eram veriga slaba. N-am apucat sa alergam deloc impreuna pe traseu, asa ca fiecare s-a antrenat asa cum am putut, urmand ca in cursa sa ne cunoastem mai bine si sa ne adaptam in functie de realitatea din teren. Cand participi la mai multe editii, ai tendinta sa le compari si sa vrei mereu sa iesi mai bine ca data precedenta; trebuie sa recunosc aveam o presiune din cauza timpului propus, dar am reusit sa trec rapid peste si sa ma focusez pe ce se asterne in fata noastra, 94 de km si 7700 elevatie pozitiva.

                          Mos Cracila m-a vizitat fix inainte de cursa si mi-a facut cadou un ceas Garmin, Foreruner 945, multam Trisport, multam Garmin! Am dormit la manastire in speranta ca voi reusi sa ma odihnesc mai bine…canci…m-am foit de zici ca aveam colici renali si am dormit fix o pula, trezindu-ma nitel obosit; ce-i drept, la cate scenarii au rulat prin cap, zici ca eram la cinema.

                                   Am luat micul dejun pe la 5 fara; un bol mare de cereale cu iaurt, macca si afine. M-am imbracat lung, total atipic mie si ne-am pornit catre start. Betele de la Branescu aveau sa suplineasca nitel lipsa mea de forma si sa ma aduca pe acelasi nivel cu Pisicu:)))

                                   Vremea se anunta rece, asa ca avantaj eu aici, nu suport caldura de nicio culoare, cel putin nu in curse de anduranta, ma consuma mult prea tare si oricum la capitolul alimentatie nu-s vreun as. Am plecat destul de ponderat in cursa, lasand alte echipe sa-si faca jocul, asa ca am ajuns in primul CP in 53 de minute, cu 5 minute mai prost fata de 2017 (da, referinta va fi mereu anul ala pentru ca am obtinut timpul cel mai bun). O gura de apa si hop spre Cp2, doar ca in coborire am taiat mai multe serpentine decat era cazul si ne-a dus fix in ….dupa ce am realizat, ne-am intors, un pic iritat eu, Pisicu foarte calm de cealalta parte. Am urcat un pic de-a dreptul si am inceput sa ajungem echipe, in cp2, cazusem pe 12. Cum ma vaitam eu ca o moara stricata, sa nu zic ca o pizda, am inceput sa basculam nitel la bete si sa tinem un pic aproape. Nu reuseam sa scapam de echipe, neam…zici ca erau umbra noastra. In cp2 deja aveam cu 11 minute mai prost si la Piatra Arsa cu 20 de minute mai prost.

                               Alimentam cu apa, si-i dam fuga pe Jepii Mari, determinati sa mai spalam din pacate. Ajungem in 3:32, aproape cu jumate de ora mai mult. Alergam clar mai incet, asa ca am luat un pic din presiunea fata de 2017 si am zis sa facem ce se poate in prezent. Pisicu a avut grija sa ma linisteasca si sa ma faca sa ma bucur de cursa. Am mancat rapid ceva din post si am inceput prima urcare serioasa din cursa, Jepii Mici. Am facut o ora si 40 de minute pana la Babe si aproape am egalat timpul pe care l facusem in 2017, semn ca incepusem sa ne revenim si mai si depasisem cateva echipe pe parcurs. Surprinzator,de la Babe la Pestera am facut enorm de mult, 30 de min, vs 17minute, si am ajuns in tabara in 5ore si 33 de minute, cu aproape 40 de minute in plus.

                             Aici ne-am alimentat mai serios, am luat niste aminoacizi, am mancat niste orez cu lapte si am plecat in urmarirea echipelor fruntase, ce aparent…nu erau la distanta foarte mare, pana in 20 de minute avans, lucru ce ne-a facut sa zambim.

De aici urmeaza Urcarea spre Omu, prima din cele 3, Valea Ialomitei, usurica dar sinuoasa. Am tinut un ritm alert, dar constant si pana sus am mai depasit 3 echipe ajungand pana pe locul 4, desi la cp2 eram pe 12. Pe urcarea asta am mentinut ritmul anului 2017 si anume o ora 26 pana sus, asa ca nu a fost rau deloc.

                                     Cum Mihaela nu ajunsese inca in post cu pachetul, n-am pierdut vremea si am luat-o la vale pe Cerbului. Mentionez ca la Omu era frig si ceva zapada asternuta, dand un pic senzatia de iarna tarzie, dar in acelasi timp de un peisaj extraordinar.Coborirea a mers un pic mai incet fata de anul de pomina, cam cu 15 minute mai incet, insa ne- adus pe locul 3, la 2 minute de locul 2 si cu un avans de 2 minute fata de locul 4.  Practic am plecat nitel grupati de acolo, urmand sa ne jucam poate cartile pe celebra urcare spre Bucsoiu. Pan la Prepeleac am tinut un ritm f bun, comparand acum timpii, vad ca sunt doar cu 4 minute mai prosti. La Poiana Izvoarelor, am dat de Familia Solomon care a avut grija sa ramanem hidratati si sa ne si indulceasca nitel, o prezenta f placuta si plina de energie.

                                   Acu…la 7500 si in general in cursele de anduranta vine un moment in care energia mea se duce pe pula si scoate capu mai incolo. Asta e o certitudine,ma cunosc asa bine incat nu exista surprize. Necunoscuta e, cand scoate capul si revine iarasi? Eu am picat pe jungla din Bucsoi, eram bleg, lipsit de vitalitate si parca inert asa. Pisicu mi-a luat betele si m-a incurajat sa tin un ritm ponderat; am incercat sa stau hidratat cat se poate si sa rod cate ceva sa-mi vina energia.Pisicu era atat de fresh incat omu vb cu maica-sa la telefon de zici ca o intreba ce sa ia de la piata, iar eu de cealalta parte zici ca ma cataram pe fisura Albastra si mai sa nu mi dau duhul pe acolo. Am ajuns la Omu 2 cu alde Silip, practic eram in post locurile 2-3-4. Am facut 3 ore de la Diham, cu 20 minute mai prost fata de 2017.

                                       Stiti ca vorbeam mai sus de low battery si cand vine momentul in care-mi revin? no, am rontait niste cartofi fierti, niste chiftelute (mersi Gaz), am ras o cola si am plecat destul de fresh. Ce face mancarea buna din om si cum iti da parca reset; am plecat setati altfel si hotariti sa tinem aproape de echipele urmaritoare. O coborire f tehnica, deloc pe placul meu, cel putin in partea superioara…dar abordata in asa fel incat sa nu ne luam damage degeaba. O ora 18 pana in Ciubotea. Am prins echipa de pe 2 la masa si echipa 4 a venit imediat. Aici a venit practic momentul cheie al cursei… am luat 3 linguri de supa si cum ne simteam bine si aveam rezerve la noi, am zis sa ne rupem de urmaritori si sa incercam sa ne creem unpic de avans. Asa ca i-am zis Pisicului sa mergem, am lasat cele 2 echipe sa mance si i-am dat bice pe cei 2 km de forestier pana se intra in padure. Urma o urcare destul de urata pana in cp 12, Poiana Gaura. o ora si 11 minute ne-a luat pana acolo, nu cu mult fata de 2017, lucru ce ne-a adus un avans de doar 6 minute fata de locul 3-4. De aici spre Omu, cp13 am facut o ora si 38 de minute cu 6 minute mai bine ca in 2017, lucru ce ne-a adus  un avans de 11 minute fata de locul 3 si 30 de minute fata de locul 4.Bineinteles detaliile astea nu le stiam in cursa, ci doar acum dupa o analiza mai atenta. Pe urcarea asta am mai avut ceva momente de low energy, dar magneziul si niste gel de la Chimpanezee, plus un pisic de zile mari a facut ca totul sa treaca repede si sa ne mobilizam exemplar. Vedeam urmaritorii si eram decisi cand ajungem la Omu sa luam doar niste cola si sa o taiem spre finish. Mai aveam de acolo doar 17 km cu vreo 500 de m dif de nivel. Urcarile grele trecusera, eram destul de fresh si hotariti sa profitam de lumina cat se poate. Ne-am intalnit cu multe echipe ce incepeau coborirea spre Ciubotea, in timp ce noi terminam ultima urcare, fapt ce ne-a dat un boost amandurora, greul trecuse, urma doar sa turam nitel motoarele cu ce mai aveam la noi. Aici am primit informatia ca prima echipa nu are decat 10 minute in fata.

                                        Desi ne pastram un pic rezerva ca putem fi ajunsi oricand din spate, nu pot sa nu zic ca nu m-a excitat nitel ideea de a castiga cursa; pentru prima data am zis’what if?’. La urma urmei, am pornit prost, am recuperat mult, am muncit, cum ar fi sa si o castigam? Pisicu incerca sa-mi spuna ca si locul 2 e ok, inca a inceput sa cocheteze cu ideea mea si sa turam motoarele.  Cum coboram noi de pe Omu, dam si de Smendre, bucuros nevoie mare sa ne vada, livrandu-ne la fel informatia ca primii nu s departe si aruncandu-ne o intrebare mai in gluma mai in serios’ vreti sa si castigati acum?’ Ma incanta atat de tare ideea de a castiga prima data un concurs de alergare montana, incat eram dispus sa trec peste orice fel de durere fizica.Daca muschilor le-am dat aminoacizi si saruri, creierul sa hranit atat de tare cu endorfine, incat simteam ca zburam pe urcari. Pisicu tot vedea umbre si-mi repeta ca e echipa din fata. Cum eu nu bungheam nimic, am zis ca o fi de la vederea lui nocturna si nu l-am luat in seama.

                                         Dupa Jnepenis am decis sa scoatem frontalele si sa evitam vreo accidentare prosteasca doar de dragu de a nu ne prinde nimeni.Dupa refugiul Batrana, facem dreapta violent si ghici ce? Dam de echipa de pe locul 1 care cobora spre Gutanu. Am ajuns in dreptul lor, am salutat, am evaluat situatia, creierul s-a excitat si mai tare si i-am zis Pisicului sa-i dam cu praf de Ninja ca e sansa noastra. I-am dat pe coborire cu atentie si o tehnica ce credeam ca nu mai exista in momentul asta de cursa si am ajuns in cp 14 cu 6 minute avans, dupa ce am recuperat cele 10. Fata de locul 3 am marit avansul la juma de ora si aproape o ora fata de 4. De aici totul tinea de noi. Stiam ca urmeaza o urcare lunga pana in Strunga si ma gandeam ca daca ne pastram un ritm constant, avem sanse mari sa pull it off. Coborarea din Omu spre Strunga a fost aproape de acelasi ritm ca in 2017, 1 ora si 12 minute. De aici au mai urmat 45 de minute pana in cp15, minute pline de adrenalina, alergat pe urcari, tras in bete si impins din spate, primul moment in care l-am vazut pe Pisic slabit. Culmea, am urcat mai bine ca in 2017 cu 5 minute. Cu sacii in caruta cu 12 minute avans si cu ultimii km ce se asternau in fata noastra, dar mai ales cu posibilitatea de a castiga, i-am dat cat s-a mai putut la vale. Pana la finish am mai trecut printr-un cp in Padina, menit sa evite scurtaturi nedorite, am trecut pe la manastire in uralele Cristinei, Luizei si a lui Cata si am trecut linia de finish dupa 18 ore si 20 de secunde, ultima parte luandu-ne 42 de minute, clasament aici. La finish, am vazut oameni dragi ce se bucurau pentru noi, dar se bucurau pe bune, am fost intampinati cu paine si sare si multe imbratisari, desi puteam ca dracu:))). Ne-am savurat momentul de glorie si ne-am bucurat si noi alaturi de sustinatori, pentru ca deh, bucuria se imparte, altfel e degeaba. Atunci am realizat ca am facut poate una dintre cele mai faine curse de ultra de pana acum, atat tactic cat si in echipa, apoi ca si rezultat. Dupa 8 ani de zile, aveam sa castigam 7500.

                                       Acu sa ne intelegem, timpul este unul mediu, deloc extraordinar, insa modul cum a decurs cursa, urmarirea echipelor, schimbul de locuri, palpitatiile, tensiunea constanta, preluarea conducerii, echipa formata ad-hoc, si in cele din urma castigarea eventului, a facut din editia a 11 a probabil una dintre cele mai palpitante si mai pline de emotii curse. Spun asta pentru ca pana acum nu existau surprize foarte mari si se cam stiau castigatorii, daca nu din start, cel putin dupa prima jumate de cursa.

                                       Spectacolul oferit nu ar fi fost posibil fara participarea celorlalte echipe, practic ne-am manat unii pe altii si ne-am determinat sa fim mai buni si sa dam tot ce se poate in ziua aia. Ne-am temperat cat s-a putut, pentru a nu cadea in capcana de a ne taia de tot si a pierde tot ce am construit.Un spectacol pe cinste, o alta poveste scrisa si cu siguranta o experienta din care am avut ce invata si pe care o voi folosi la TDS, cursa de 145 de km si 9100 de m diferenta de nivel ce va avea locin Franta la sf lui August.

Ps: mi-e cam tarsa de ma cac pe mine, dar deh, don’t tell anyone. Ar fi a 3-a mea ‘descalecare’ la UTMB, sper ca experienta acumulata sa-si spuna cuvantul, desi forma actuala nu e grozava.

                                    Multumesc Pisicului, ai fost un partener grozav,de nadejde, saritor, intelegator, fix asa cum trebuia sa fie; multumesc voluntarilor extraordinari si inimosi, tuturor celor ce s-au bucurat alaturi de noi, persoanelor constante din viata mea si nu in ultimul rand organizatorilor ca s-au incapatanat sa tina concursul in viata.

                                    Inca sustinut de Salomon Romania, CiucasX3, Garmin, Trisport, Efffect…sustinut de pamant si uneori de cate un gard de care ma mai rezem cand imi iese in cale. Haters gonna hate, potatoes gonna potate!

Advertisements